Plecându-se napoi. Cellalt pe urmă,
Sărind, o tot prindea uşor din zboru-i Nainte de căderea ei pe ţărnă.
Iar după ce cu mingea se-ntrecură
Stând faţă-n faţă, dânşii începură
Să dănţuie pe roditoarea glie
Şi locul înde ei şi-l tot schimbară.
Ceilalţi feciori care stăteau la horă
Strigau şi tropoteau de bucurie
Şi răsuna din gloată vuiet mare.
Lui Alcinou grăi atunci Ulise:
„Te-ai lăudat, fruntaşule-ntre oameni, Că jucătorii ţi-s prea buni şi iată, S-adeveri. Uimit mă uit la dânşii.”
Iar Alcinou se-nveseli de asta,
Şi de cuvânt feacilor le zise:
„Fruntaşi şi sfetnici, daţi-mi ascultare, Străinul mie prea cuminte-mi pare,
Deci hai să-i facem dar de ospeţie
Cum ni se cade. Voi sunteţi cu toţii Douăsprezece-a obştii căpetenii.
Cu mine treisprezece. Fiecare
Aduceţi-i câte-o manta curate
Şi-o-mbrăcăminte şi-un talant de aur.
Să-i dăm mai iute laolaltă toate,
Ca el la masă, avându-le-ndemână,
Să plece cu mai multă bucurie.
Iar Evrial c-un dar şi-o vorbă bună
Să vie şi cu dânsul să se-mpace,
Că nu-i vorbi aşa cum se cuvine.”
Se învoiră toţi şi porunciră,
Trimiseră pe crainici după daruri.
La rându-i Evrial luă cuvântul:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, Supus poruncii tale, cu străinul
Eu am să mă-mbunez. I-oi da din parte-mi Chiar sabia ce-o vezi aici, cu limba Întreagă din aramă, cu plăsele
De-argint, cu teac-abia fildeşuită,
Şi sabia-i va fi nepreţuită.”
Grăi şi-i dete sabia ţintată
Cu ţinte de argint şi totodată
Aşa-i ură: „Noroc, străine taică!
De s-a rostit vreun cuvânt mai aspru, Îndată să-l ia vântul şi să-l ducă!
Şi facă zeii ca să-ţi vezi nevasta
Şi-n ţara ta s-ajungi, fiindcă suferi Nenorociri departe de prieteni.”
„Iubitul meu, răspunse-atunci Ulise, Fii sănătos, noroc să-ţi deie zeii
Şi nu cumva să te căieşti pe urmă
