Şi crainicul luă şi-ntinse carnea
În mânile lui Demodoc, iar dânsul
Se bucură primind-o. Şi-ncepură
La masă toţi cu mânile să umble,
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Lui Demodoc aşa-i vorbi Ulise:
„O, Demodoc, pe tine eu te laud
Mai mult decât pe-oricare om din lume.
Sau muza te-a-nvăţat sau chiar Apollon, Căci prea zici bine tot ce făptuiră
Şi pătimiră şi trudiră-aheii,
De parc-aieve-ai fost şi tu de faţă
Ori altul ţi le-a spus din auzite.
Dar treci acum la alta şi ne cântă
Ce-a fost cu calul cel de lemn, pe care Epeos îl clădi cu ajutorul
Minervei şi Ulise în cetate
Drept cursă-l duse-apoi, ticsindu-l
Cu oameni care pustiiră Troia.
De-i povesti aşa frumos şi asta,
Mărturisi-voi tuturor în lume
Că-n adevăr dumnezeiesc ţi-i darul.”
Aşa grăi. Şi el, stârnit de muză,
Porni să cânte şi-ncepu povestea
De unde-aheii, lagărul arzându-şi,
S-au prefăcut că pleacă pe corăbii,
Pe când ceilalţi în jurul lui Ulise
S-aflau în Troia-nconjuraţi, în calul De lemn ascunşi, troienii doar ei înşişi
Trăseseră în cetăţuie calul.
În preajma lui steteau atunci duşmanii Nedumeriţi, vorbindu-şi câte toate,
Dar trei păreri găsiră mai cu cale:
Să fie calul spintecat cu arma
Sau prăvălit pe stânci de pe cetate
Ori ca un dar măreţ lăsat să fie
Spre a-mbuna pe zei. Şi tocmai asta
Din urm-a fost părerea cea primită.
Fusese doar ursit să piară Troia
Din oara când ar fi cuprins într-însa O namilă de lemn în care-aheii,
Fruntaşi de arme toţi, steteau grămadă, Troienilor ducând prăpăd şi moarte.
El mai cânta pe urmă cum vitejii
Ieşind glotiş din cal şi părăsindu-şi Pândişul adâncat, prădară Troia
Şi care încotro lăţea pustiul.
