De-ai noştri cu pricepere de-a dreptul.
N-avem cârmaci şi cârme noi feacii,
Cum au la vase alţii. La ai noştri
Chiar vasele ştiu cugetul şi gândul
Bărbaţilor şi unde-i o cetate
Şi ţarină mănoasă-a orişicărui
Şi repede străbat noianul mării,
Pe ceaţă şi pe negură; n-au teamă
De-o spargere de vas sau potopire.
Dar auzii pe tatăl meu odată,
Pe Nausitou, vorbind despre mânia
Ce-ar fi având Neptun pe noi feacii, Că pe străinii cei pribegi îi ducem
Napoi la ei nevătămaţi pe mare.
De-aceea şi zicea el că odată
Corabia lucrată cea mai trainic,
La-napoierea-i din călătorie
Pe ceaţă ne-o va frânge şi oraşul
Ni-l va-ngropa pe sub un munte mare.
Aşa spunea bătrânul meu, dar asta
Va fi sau nu, cum vrea stăpânul mării.
Ci mai răspunde-mi tu şi povesteşte-mi Cu de-amănuntul, drept, oare pe unde Ai rătăcit şi-n care ţar-ajuns-ai,
Ce oameni ai văzut şi ce oraşe?
Şi unde-s oameni silnici, răi, sălbatici, Şi unde primitori şi de-omenie
Şi temători de zei? Şi-n urmă spune-mi, De ce tot plângi şi-adânc oftezi în tine La povestirea soartei care-avură
Danaii la războiul de la Troia?
Doar zeii vrur-aşa: ursiră moartea
Vitejilor, ca-n urma lor să fie
Un cântec pentru cei care-or să vie.
Ori ai pierdut vreo rudă pe la Troia, Bărbat ales, vrun ginere, vrun socru, Cei care, după rudele de sânge,
Sunt mai iubiţi de noi? Ori un tovarăş
Prietenos şi bun? Căci un prieten,
Când e un om, întrece şi pe-un frate.”
Cântul IX
Ulise iscusitul îi răspunse:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, De bună seamă e frumos s-asculţi
Un meşter cântăreţ precum i-acesta
Cu viers dumnezeiesc. Eu cred că nu e Nimic mai drag şi mai plăcut în viaţă
Ca ziua când e vesel tot poporul
Şi-n sală şed mesenii-n şir şi-ascultă
Pe cântăreţ, iar mesele sunt pline
