Plutind, iar într-a zecea poposirăm
În ţara lotofagilor, ce-au hrana
Din flori. Suindu-ne pe ţărm acolo,
Luarăm apă. Iute toţi pe urmă
Se puseră-a prânzi pe la corăbii.
Iar când de-ajuns mâncarăm şi băurăm, Eu mi-alesei vreo doi oşteni şi-un crainic Şi-i trimesei să cerceteze cine
Sunt oamenii cei mâncători de pâne
În ţar-aceea. Ei, luând cărarea,
Curând de lotofagi s-apropiară,
Dar lotofagii nu voiră moartea
Tovarăşilor mei, ci-i îmbiară
Din hrana lor, din lotus, ca s-o guste.
Dar care cum mânca din road-aceea
Ca mierea de gustoasă, n-avea poftă
Napoi să vie, să ne dea de veste.
Deci soţii mei voiau să steie-acolo
Cu lotofagii spre-a mânca din lotus
Şi a uita de-ntorsul lor în ţară.
Eu însă i-adusei atunci cu sila,
Deşi plângeau. Smuncindu-i spre corăbii, Sub laviţi îi legai. Dădui poruncă
Pe urmă celorlalţi iubiţi tovarăşi
Să intre cât mai repede-n corăbii,
Ca nu cumva din lotus să se-nfrupte
Vreunul şi să uite de-a lui ţară.
Ei intră iute şi pe bănci s-aşază
În şir şi-ncep vâslind să bată marea.
De-aici plutim nainte cu mâhnire,
Sosim în ţara unde şed ciclopii
Cei procleţi şi trufaşi, care, cu totul Încrezători în zei, nimic la dânşii
Nu seamănă cu mâna lor, nici ară, Dar nearat, nesămănat pământul,
Udat numai de ploi ce cad din nouri, Le dă de toate, grâu şi orz şi via
Ce-aduce vin din struguri mari şi spornici.
N-au loc de sfat, nici lege n-au ciclopii, Ci şed pe culmea munţilor în peşteri Şi fiecare-şi vede de-a lui casă
Şi unora de alţii nu le pasă.
Un mic ostrov cu mari păduri în dreptul Limanului ciclopilor se-ntinde,
Nu tocmai chiar aproape, nici departe, Şi capre negre-acolo sunt puzderii,
Căci nu le-nspaimă umbletul de oameni Şi nici nu intr-acolo vânătorul
Ce-nfruntă greul prin păduri şi-aburcă
Nălţimi de plai. Nu vezi în tot cuprinsul Nici arături, nici turme. Tot ostrovul E nelucrat, nesămănat şi văduv
De oameni, şi hrăneşte numai capre,
