Şi-l tot smulgeau, dar bocetul şi plânsul Nu foloseau nimic. O apucarăm

Spre vasul nostru şi la mal sosirăm

Îndureraţi, cu ochii plini de lacrimi.

În vremea asta lângă vasul negru

Legă o oaie neagră şi-un berbece

Zeiţa Circe, care nevăzută

Uşor pe lângă noi se furişase,

Căci cine poate pe un zeu să-l vadă

Cu ochii lui, de nu vrea însuşi zeul, Când el se poartă-ncoace sau încolo?

Cântul XI

Iar când am fost la vas pe lângă mare, Întâi pe apă lunecarăm vasul,

Îi puserăm catargul cu vintrele

Şi vitele luând apoi intrarăm

Şi noi mâhniţi, cu ochii uzi de lacrimi.

De după vasul cel cu botul negru

Cuvântătoarea, vajnica zeiţă

Cu păr de aur, Circe, ne trimise

Un vânt prielnic umflător de pânze,

Soţ bun de drum. Iar noi, dup-aşezarea Dichisurilor toate-ale corăbiei,

Stam liniştiţi. Doar vântul şi cârmaciul Mânau pe mare vasul. Cât e ziua

Cu pânzele destinse văsuirăm.

La urmă soarele-asfinţi şi toate

Cărările din lume s-adumbriră.

Ajunserăm la capătul de ape

Pe-afundul Ocean, unde-i cetatea

Poporului cimerian, de-a pururi

Învăluit în ceaţă şi-ntuneric,

Că-n veci nu-l vede luminosul soare, Când el spre cerul înstelat se suie

Şi spre pământ la vale se coboară,

Ci beznă urgisită cotropeşte

Pe bieţii muritori. Sosind acolo

Cu vasul, poposirăm. Ne luarăm

Nămaiele cu noi şi-o apucarăm

Pe lângă Ocean până ce furăm

La locul unde ne spusese Circe.

Acolo Evriloh şi Perimede

Ţinură cele două jertfe-aduse.

Eu sabia-mi trăsei atunci din teacă, Săpai o groapă de un cot în cruce

Şi morţilor turnai într-însa paos:

Nainte fuse mied, apoi vin dulce

Şi dup-aceea apă. Peste ele

Făină albă presărai. Pe urmă

Mă tot rugai de ţestele deşerte

A morţilor, le juruii că-n ţară

Sosind, le voi jertfi la mine-acasă

O vacă stearpă, vita cea mai bună, Şi pe altar le voi ticsi tot felul

De bunătăţi şi că lui Tiresias

Deosebit jertfi-voi un berbece

Cu totul negru, fala turmei noastre.

Iar când urai şi mă rugai acolo