Căci n-au ciclopii rumene corăbii,
Nici meşteri de corăbii să lucreze
Frumos podite vase ce colindă
Cetăţi de oameni mulţumind atâtea
Nevoi, c-adese oamenii bat marea
Cu vasele spre-a se vedea-ntre dânşii, Un mijloc şi de-mbogăţit ostrovul,
Căci el nu-i sterp, ci ar rodi de toate La vremea lor. Pe marginile mării
Sunt pajişti umede şi moi, şi via
Nemuritoare-ar creşte pretutindeni,
Uşor le-ar fi aratul şi la vreme
S-ar secera îmbelşugate lanuri
Necontenit, că prea e gras pământul.
Limanul li-i îndemânat şi n-are
Nevoie de frânghii de prins, de-otgoane , Ca şi de căngi de-nţepenit corăbii.
Într-însul poposind corăbierii,
Pot sta până ce vor pofti şi vântul
Le-ar bate priitor. Apoi, în capul
Limanului, e-o peşteră sub care
Dintr-o fântână curge-o frumuseţe
De apă şi-mprejuru-i plopi se-nalţă.
Acolo ţărmuirăm noi şi parcă
Un zeu ne îndrepta prin noapte-amurgă, Dar nu-l puteam zări, căci pe la vase Era-ntuneric beznă şi prin luciu
Se-ntunecase luna pe sub nouri.
De-aceea nici ostrovul nu-l văzurăm
Cu ochii şi nici apa-nvălurată
Spre mal, până ce nu ne-nlimănirăm.
Când poposirăm noi, de la corăbii
Desprinserăm vintrele,-apoi ieşirăm
Şi noi pe buza mării, ne culcarăm
Şi aşteptarăm zorile să vie.
A doua zi, când zâna dimineţii
Cu degete trandafirii răsare,
Ne minunăm cutreierând ostrovul.
Iar Nimfele, copilele lui Joe,
Zgorniră capre negre pentru masa
Tovarăşilor mei. De la corăbii
Luarăm iute-ncovoiate arcuri
Şi suliţi lungi, şi osebiţi în cete
Vreo trei, luarăm caprele la ţintă.
Curând ne-a dat un zeu vânat de-a volna.
