Mânzările şi-n strungă lasă numai
Berbeci şi ţapi, afară-n faţa stânii.
Apoi luând un stei grozav l-aruncă
Pe la intrare şi o-nchide, o stâncă
Ce de jos mai nu puteau urni-o
Nici douăzeci şi două de căruţe
Cu patru roţi, oricât ar fi de bune; Aşa era pietroiul pus la uşă.
S-aşază el apoi şi mulge capre Şi oi pe rând şi-apleacă-apoi sugarii Din lapte jumătate îl încheagă
Şi-l strânge în panere împletite,
Cellalt îl toarnă-n vase ca de-acolo Să-l bea pe urmă la-ncropitul cinei.
Şi după ce, grăbit, el face asta
Şi-aprinde foc, ne vede şi ne-ntreabă:
«Dar cine sunteţi voi? De unde bateţi Al mării drum, străinilor? Cu treabă
Veniţi la noi sau hoinăriţi pe mare
Ca nişte hoţi ce umblă în poghiazuri Şi-şi pun viaţa pustiind pe alţii?»
Aşa ne-a zis şi inima de frică
Ne-a îngheţat, când i-auzirăm glasul Înfricoşat şi namila văzurăm.
Dar totuşi i-am răspuns: «Venim din Troia, Suntem ahei şi drumul rătăcirăm
La-ntoarcerea napoi, fiind sărmanii
Bătuţi de vânturi pe genunea mării
Şi apucarăm altă cale; aşa vru
Pesemne Cel-de-sus. Noi facem parte
Din oastea lui Atride Agamemnon,
De care merse pomina pe lume,
Doar cuceri puternică cetate
Şi potopi oştiri nenumărate.
Venirăm să-ţi îmbrăţişăm genunchii
Ca să ne dai vrun dar de ospeţie
Ori altfel să ne-mbii cu tot ce-i data La oaspeţi. Teme-te de zei, preabune.
Noi cerem adăpost la tine. Joe
Pe oaspeţi şi pe rugători răzbună,
El paznicul de oaspeţi cumsecade.»
La asta nemilos tună ciclopul:
«Străinule, nebun eşti ori venit-ai
De prea departe, de mă-nveţi să tremur De zei, să mă feresc de-a lor mânie?
Nu vrem să ştim de Joe noi, ciclopii, Şi nici de zei, suntem mai tari ca dânşii.
Nu frica ce-aş avea de duşmănia
Din ceruri, ci doar pofta mea m-ar face Să cruţ pe tine şi pe-ai tăi. Dar spune-mi Pe unde-oprit-ai nava? Aici aproape
Ori mai departe, pe la capul ţării?
Eu vreau s-o ştiu.» Aşa-ntreba ciclopul Şi mă-ncerca, dar n-avea să mă-nşele Pe mine încercatul. Şi eu una
