Sau alt bărbat o ţine şi cred bieţii Că nu mai vin napoi? Să-mi spui ce face Şi cugetă nevastă-mea: stă oare

Pe lângă fiul ei şi cu credinţă

Păzeşte tot? Ori e căsătorită

Cu vrun bărbat de-acolo mai de frunte?»

Şi-ndată mi-a răspuns cinstita mamă:

«Ba stă şi rabdă-n casa ta şi-adastă, Dar plânge şi se stinge de-a ta jale Şi nopţile şi zilele-i sunt negre.

Mărirea ta n-o are încă nimeni,

Iar Telemah îşi cată de moşie

Nesupărat şi şade la ospeţe,

De care se cuvine s-aibă grijă

Bărbatul de dreptate-mpărţitorul,

Că toţi îl cheamă. Taică-tău petrece La ţară. El nu calcă prin cetate.

Nici n-are pat să doarmă el ca lumea Cu-nvelitori şi aşternuturi mândre.

Cu slugile se culcă iarna-n casă

La vatră-n colbărie şi se-mbracă

Cu prostituri. Apoi când vine vara

Şi-i toiul înfloririi, el îşi face

Culcuşul lui din frunze aşternute

Pe jos, pe câmpul cel mănos al viei,

Şi-acolo zace necăjit şi-i creşte Obida de nespus şi-şi plânge soarta

Şi bătrâneţea greu îl mai apasă.

De-aceea doar şi eu m-am stins în casă, Că nu murii din chiar senin atinsă

De blândele săgeţi ale Dianei

Şi nici de vreo lingoare care-amarnic Te roade şi ia sufletul din oase,

Ci dor de-a ta blândeţe, o, luminate, Şi grija ta m-au toropit pe mine.»

Aşa-mi vorbi. Şi eu gândind în sine, Vrui să cuprind al mamei mele suflet.

De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde, De trei ori însă ea-mi zbură din braţe Ca umbra sau ca visul. Şi durere

Mai nemiloasă pieptul meu încinse

Şi-aşa mă jăluii atunci la dânsa:

«De ce nu-mi stai după dorinţă, mamă, Să te cuprind, ca noi şi-n lumea morţii Îmbrăţişaţi, prea multa noastră jale S-o potolim? Ori îmi trimise-o umbră

A morţilor crăiasă, ca mai tare

Să plâng şi să mă vaiet după tine?»

Ci-ndată mi-a răspuns cinstita mamă:

«Vai, fătul meu, tu, cel mai neferice Din muritori! Crăiasa morţii, fiica

Lui Joe, nu te-nşală, că doar asta

I-a oamenilor stare după moarte,

Căci oasele şi carnea se destramă

Şi praf s-alege ea topită-n focul

Puternic arzător, de cum se duce

Din oase albe viaţa, şi ca visul

Se-naripează sufletul şi zboară.

Dar caută să ieşi mai iute-n lume

Şi ţine minte tot ce vezi, ca-n urmă

Femeii tale să le spui acasă.»

Aşa schimbarăm între noi cuvinte.

La-ndemnul preamăritei zâne-a morţii S-apropiară-atunci femei şi fete

De oameni mari. Şi droaie s-adunară

În jurul gropii cea cu sânge negru.

Eu cugetam cum pot să-ntreb pe toate, Şi una-mi păru mie mai cu cale:

Luând de pe la coapsa mea vânjoasă