I-am ticluit: «Neptun, zeul Cutremur, Corabia mi-a ţăndurit izbind-o
De stâncile din capul ţării voastre, De un colţan, şi mi-a-necat-o vântul.
Doar eu cu cei de-aici ne mântuirăm
De moarte-amară.» Nu mai răspunse avanul Nimic, sări cu braţele întinse
La soţii mei şi apucând cu laba-i
Dintr-înşii doi, aşa-i trânti pe ţărnă
Ca nişte ţânci, de li se scurse-ndată
Tot creierul stropind pământul. Trupul Le ciopârţi şi-şi pregăti ospăţul.
Şi prinse să-i înghiorţăie ca leul
Crescut pe munţi. Mânca de-a valma carnea Şi maţele şi măduva cu oase,
Iar noi plângeam văzând cruzimea asta Şi mâinile-nălţam spre cer cu jale,
Căci n-aveam încotro. Dar când ciclopul Grozava burtă-şi ghiftui cu carnea
De oameni şi se răcori bând lapte
Curat, se tolăni în văgăună
Colea-ntre oi. În sinea mea bărbată
Gândeam atunci de dânsul să m-apropii Şi de la coapsă sabia-mi tăioasă
Să scot şi să-i-o-nfig în piept pe unde Eu dibuiam că-n prapuri e ficatul
Învăluit. Dar mă struni o teamă:
Pieream şi noi aci de moarte crudă,
Căci nu puteam de la intrarea naltă
Cu braţele să dăm în lături stânca
Ce-o prăvălise el. Şi cu suspine
Noi aşteptam să vie dimineaţa.
A doua zi, când zorile de aur
Cu degete trandafirii mijiră,
El foc aprinde, mulge mândra turmă,
Frumos pe rând şi-apleacă-apoi sugarii, Iar după ce grăbit el face asta,
Înhaţă încă doi şi ospătează.
Apoi ridică steiul de la uşă
Uşor de tot şi-şi mână turma grasă
Din peşteră şi iar prăvale steiul
La locul lui cum ai lăsa să cadă
Uşor pe tolba de săgeţi capacul.
Cu huiet mult ciclopu-şi mână turma
La deal pe plai. Eu rămăsei în urmă
Şi-n mine chibzuiam ce rău i-aş face Ca să-mi răzbun pe el, să-mi dea Minerva Mărire. Unul îmi păru că-i planul
Mai nemerit. În ţarc avea ciclopul
O boată verde de măslin, tăiată
Ca s-o căleasc-anume şi s-o poarte.
Privindu-l, noi i-asemănam ciomagul
