Douăsprezece vase mă urmară,
De fiecare câte nouă capre
La sorţ căzură, numai mie zece.
Apoi şezurăm noi şi cât e ziua
De mare până-n seară ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce, Doar mai aveam vin roşu la corăbii,
Că chiupuri multe-umpluse fiecare
Din noi când cuceriserăm oraşul
Ciconilor. Ne tot uitam spre ţara
Ciclopilor, de noi apropiată,
Şi fumul lor vedeam, auzeam glasuri
De oameni, behăit de oi şi capre.
Dar în amurg, când soarele-asfinţise, Culcaţi pe malul mării adormirăm.
A doua zi când se iviră zorii,
Eu strâng pe toţi ai mei şi iau cuvântul:
«Rămâneţi voi pe loc, iubiţi tovarăşi, Că eu mă duc cu vasul meu, cu soţii-mi Să văd ce neam de oameni sunt aceia; Sunt oare-nverşunaţi, haini, sălbatici
Sau primitori de oaspeţi şi cu teamă
De zei?» Aşa zisei şi după asta
Mă înluntrai în vas, dădui poruncă
La soţi să intre, să dezlege vasul.
Ei intră iute şi pe bănci s-aşază
Pe rând şi-ncep vâslind să bată marea.
Când noi sosirăm în ţar-apropiată,
Vedem cum lângă mare-n fund se-nalţă
O peşteră de dafini adumbrită
Şi multe vite-acolo, oi şi capre,
Dormeau şi-aveau o strungă mare
Cu-mprejmuire trainică din stane
De piatră, de stejari şi brazi nămornici.
Un mal de om pe-aici şi-avea sălaşul.
Păştea el singur turmele departe
Şi nu umbla cu alţii. Singuratic
Stetea cu gând pornit spre cumplitate.
Era o nămetenie ciclopul,
De stai crucit privindu-l. N-avea seaman C-un om de pâne mâncător, ci singur
De s-arăta, părea un vârf de munte
Înalt şi-mpădurit. Eu poruncit-am
Atunci la soţii mei să stea pe lângă
Corabie şi-acolo să vegheze
Şi mi-alesei din ei vreo doisprezece Mai buni şi o pornii luând cu mine
