Ei gloată câtă frunză, câtă iarbă
Dă-n primăvară. Iată dar că soartă
Cumplită ne-aştepta pe noi sărmanii, Meniţi să suferim atât de multe.
Se-nşiruiră ei şi s-apucară
De bătălie-aproape de corăbii,
Şi lănci zburau de-o parte şi de alta.
De dimineaţă la-nceput, cât ziua
Era în toi, ţinurăm piept cu toţii
Şi ne-apărarăm bine de vrăjmaşii
Mai numeroşi ca noi. Dar mai spre seară, La desjugatul boilor, ciconii
Înfrânseră pe-ahei şi-i fugăriră.
În vremea ast-ai noştri câte şase
Tovarăşi de corabie pieriră,
Iar toţi ceilalţi scăparăm de la moarte.
De-acolo naintarăm plini de jale
De pierderea iubiţilor tovarăşi,
Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.
Nainte de-a pleca însă pe vase,
De trei ori am strigat pe fiecare
Din bieţii soţi care-au murit pe câmpul De luptă cu ciconii. Dar pe mare
Stârni un vifor Joe-adunătorul
De nori, de-a fost năprasnică furtună
Şi-acoperi cu nori pământ şi mare.
Şi vasele mergeau pieziş, furtuna
Le zdrenţuise pânzele. De teama
Primejdiei vintrele şi catarge
Lăsarăm jos şi repede mânarăm
Corăbiile spre uscat. Acolo
Noi două nopţi şi două zile-ntr-una
Culcaţi zăcurăm, copleşiţi de trudă
Şi de mâhnire. A treia zi, când plete
De aur zorile îşi răsfirară, Catarge ridicarăm, pânze albe
Destinserăm, la vâsle ne-aşezarăm,
Iar vântul şi cârmacii mânau flota
Şi sănătos aş fi ajuns în ţară,
Dar când coteam Malèa, mă respinse
Un val puternic răscolit de Crivăţ,
Şi m-abătu departe de Citera.
De-aici turbate vânturi mă purtară
Pe marea cea pescoasă nouă zile
