Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Dar prin amurg, când soarele-asfinţise, Ei adormiră-n sala cea umbroasă,
Iar eu am mers la patul dalb al Circei Şi-mbrăţişându-i rugător genunchii
Zisei în ascultarea ei: «O, Circe,
Te rog să faci aşa cum juruiseşi
Şi să mă laşi să plec la mine-acasă,
Că nu mai pot nici eu, nici bieţii oameni Ai mei care mă-nconjură pe mine
Şi inima-mi tot frâng cu jăluitul
Când tu te depărtezi». La vorba asta, Ea, zâna între zâne, – aşa îmi zise:
«Preaiscusite nobile Ulise,
La mine aici cu sila nu rămâneţi.
Dar mai nainte cată voi s-o-ntindeţi Pe-o altă cale, să intraţi în lumea
Cealaltă, la împărăţia morţii.
Acolo unde-mpărăţeşte Pluton
Şi Persefona, crâncena zeiţă,
Ca să-ntrebaţi nemuritorul suflet
Al mortului din Teba Tiresias,
Prorocul orb şi-ntreg la minte, care, Deşi e mort, e dat de zâna morţii
Tot firoscos şi înţelept să fie,
Pe când ceilalţi ca nişte umbre zboară.»
Aşa vorbi. Şi inima mi-o frânse.
Şezui în pat şi mă pornii a plânge
Şi silă mai mi-era mie de viaţă
Şi de lumina soarelui. La urmă,
Sătul de tânguire şi de zbucium,
Zeiţei răspunsei: «Dar cine oare
Mă va povăţui la drum, o, Circe?
Că nici un vas călătorind pe mare
N-ajunse încă pe tărâmul morţii.»
Şi-ndată cum vorbii ea-mi zise mie:
«Preaiscusite nobile Ulise,
De călăuză ţie să nu-ţi pese.
Catargu-nalţă,-ntinde pânze albe
Şi stai aşa. Un vânt de miazănoapte
Corabia ţi-o va mâna pe valuri.
Dar când vei trece râul Oceanul
Pe unde-i malul scund şi-a Persefonei Dumbravă cu plopi mari, cu sălcii sterpe, Opreşte-ţi vasul pe Ocean şi du-te
Tu singur în locaşul trist şi umed
Al zeului din iad. Piriflegèton
Şi braţul apei Stixului, Cocitul,
Acolo curg în Aheront. O stâncă
Stă la-mbucarea celor două râuri
Clocotitoare. Urcă-te pe-acolo
Şi fă aşa cum te-oi-nvăţa, viteze.
Să sapi o groapă ca de-un cot în cruce Şi morţilor să-nchini într-însa paos.
Întâi să fie mied, apoi vin dulce
Şi al treilea tot apă. Peste ele
Făină albă să presari. Pe urmă
Să tot te rogi de ţestele deşerte
A morţilor, să jurui că-n Itaca
