Şi cum Ulise crunt ca zeul Marte
Se îndrepta cu mândrul Menelaos
Spre casele lui Deifob, pe unde,
Dând piept în luptă crâncenă, la urmă
Învinse cu povaţa ei Minerva.
Aşa cânta maestrul, iar Ulise
S-a pus pe plâns şi lacrimi de sub gene Pe-obraji îi picurau. Cum o femeie
Cu braţele s-aruncă şi-şi tot plânge Bărbatul care cade-n faţa oastei
Şi a cetăţii lui, când de pieire
Îşi apără copiii şi oraşul;
Cum vede ea că el murind se zbate,
S-aruncă asupra lui bocind cu vaiet, Dar de la spate-o tot ţintesc duşmanii Cu lăncile şi-o duc aşa-n robie
Să sufere-n strădanie şi-obidă
Şi-i se topesc obrajii de durere
Şi tânguire vrednică de milă,
Aşa plângea de jalnic şi Ulise.
Ci nimeni nu prepuse că el plânge,
Doar craiul luă seama şi-nţelese,
Căci auzi cum el ofta din suflet,
De unde-i sta pe-alăturea, şi zise
Feacilor cei iubitori de vâsle:
„Fruntaşi şi sfetnici, daţi-mi ascultare, Iar Demodoc din liră să-nceteze,
Nu place tuturor cântarea asta.
De când şedem la masă şi se puse
Dumnezeiescul cântăreţ să cânte,
Sărmanul oaspe-a tot gemut cu jale.
Pesemne l-o fi copleşit mâhnirea.
Să tacă Demodoc şi să petrecem,
C-aşa-i cu mult mai bine, doar de dragul Acestui oaspe vrednic de cinstire
Cu daruri scumpe noi am dat ospăţul
Şi-am pus la cale-a lui călătorie.
Că pentru cine nu-i netot cu totul,
Străinul rugător e ca un frate.
De-aceea dar nici tu cu isteţime
Să nu ne-ascunzi nimic la întrebare, Străine, ci mai bine-i să-mi spui verde Ce nume ai de la părinţi, de-acasă,
Şi cum te cheamă cei de prin cetate
Şi din împrejurimi la tine-n ţară?
Că nici un om, de neam, ori prost, pe lume, Născut odată, nu-i lipsit de-un nume; La naştere-l dau tuturor părinţii.
Mai spune-mi ţara, neamul şi oraşul
Din care eşti, ca dus să fii acolo
