Ieşi din casă şi deschise uşa

Coteţului şi scoase pe tovarăşi

Ce semănau cu vieri de nouă vremuri.

Ei după asta-n faţă-i toţi stătură.

Ea între dânşii se purtă şi-i unse

C-un leac deosebit pe fiecare,

Şi de pe trupul lor curgea tot părul Crescut după unsoarea-afurisită

Ce le-o dăduse Circe vrăjitoarea.

Iar oamenii deodată se făcură

Mai tineri, şi mai mari, şi mult mai mândri De cum erau nainte. Ei pe mine

M-au cunoscut şi m-au luat de mână

Şi i-a pălit un dor şi-un plâns cu hohot, De răsuna vârtos întreg palatul,

De-a fost chiar şi zeiţa-nduioşată.

S-apropie de mine-atunci şi astfel

Îmi zise dânsa, fala între zâne:

«Tu, preamărite fiu al lui Laerte,

Preaiscusite meştere Ulise,

Coboară-te la vas pe prundul mării

Şi la iedec întâi să trageţi vasul

Şi-n peşteră v-adăpostiţi avutul

Cu toată zestrea vasului şi iute

Să vii napoi, s-aduci şi pe tovarăşi».

Aşa-mi grăi. Şi inima-mi bărbată

La-ndemnul ei a fost înduplecată.

Şi mă grăbii spre vas, pe prundul mării; Găsii aci pe dragii mei tovarăşi,

Plângeau duios, vărsau un râu de lacrimi, Precum viţeii, când la ţarc sătule

De la păşuni vin vacile la ţară,

Le ies nainte şi cu toţii zburdă,

Şi nu-i încape-ocolul, sar şi-aleargă

Pe lângă muma lor mugind într-una,

Aşa şi soţii mei, când mă văzură,

Plângând spre mine toţi se repeziră; Şi-nchipuiau că şi sosiră-n ţară

Şi în cetatea ţării lor pietroase

Pe unde se născură şi crescură, Şi-mi cuvântară cu-ochii plini de lacrimi:

«Măria-ta, aşa ne bucurarăm

De-a ta venire, parcă ne-nturnarăm

Napoi acasă pe pământul nostru.

Dar spune cum ceilalţi ortaci pieriră?»

Eu blând le răspunsei la întrebare:

«Întâi pe prund corabia să tragem

Şi-n peşteră să ne-ndosim avutul

Şi toată zestrea vasului. Pe urmă

Daţi zor mai iute să veniţi cu mine

Ca să vedeţi cu toţii pe tovarăşi

Cum beau şi ospătează în locaşul

Zeiesc al Circei şi-au belşug de toate.»

Aşa vorbii, şi-ndată m-ascultară,

Doar Evriloh i-opri pe toţi şi zise:

«Ah, vai de noi săracii! Unde mergem?

De ce voiţi nenorocirea asta,