Într-un burduf de capră vinul negru
Desfătător ce mi-l dăduse Màron
Al lui Evantes fiu, care a fost preot Al lui Apollon la Ismar, că fiul
I-am ocrotit şi i-am cruţat femeia
Şi viaţa lui, căci locuia-n dumbrava Cea deas-a lui Apollon. Scumpe daruri Îmi dase el, talanţi de aur şapte
Lucraţi frumos, un vas de-argint şi-n chiupuri Douăsprezece vin curat şi dulce
Şi minunat ce nu-l ştia nici una
Din slugile-i din casă; numai dânsul Ştia, nevasta lui şi chelăriţa.
Când ei îl beau acest vin roşu, dulce, În orice cupă plină, turnau apă
De douăzeci măsuri, un miros straşnic Dumnezeiesc se-mprăştia din cană,
De nu mai putea nimeni după dânsul.
Umplui cu el burduful meu de capră
Şi mai luai în traistă merinde,
Căci socoteam că repede-o să vie
Asupra-mi un bărbat grozav de tare,
Înverşunat, nelegiuit, sălbatic.
La peşteră curând ne pomenirăm,
Dar nu era în peşteră ciclopul,
Ci după turmă la păşune grasă.
Intrarăm dar şi ne uitam la toate
Mirându-ne. Stau coşurile pline
De brânză şi vuia întreg oborul
De iezi şi miei ce osebite garduri
Îi despărţeau: cei timpurii de-o parte, Cei mijlocani de alta, şi mezinii
Deosebit. Vedeai apoi cum zerul
Se prelingea din vase, din şiştare
Şi căzi cioplite. Soţii mei săracii
Se tot rugau ca să luăm brânzetul
Şi să ne-ntoarcem, ba apoi şi turma
De iezi şi miei spre nava noastră iute S-o bărăim şi s-apucăm pe mare.
Eu n-ascultai, deşi era mai bine
De-i ascultam. Voiam să văd ciclopul Şi ospeţia lui. Dar el, păgânul,
Cu soţii mei cumplit avea să fie.
Făcurăm foc atunci, întâi jertfirăm, Apoi luând din caş ne ospătarăm
Şi-n peşteră-aşteptăm până ce pică
Şi el cu turm,-având o grea povară
De uscături ca să-ncropească cina.
Când le trânti pe-afară, făcu troscot, De ne cutremurarăm şi-ntr-o clipă
Ne traserăm în fundul văgăunii.
În peştera cea largă el îşi mână
