Răcnea din răsputeri chemând ciclopii Ce-n peşteri împrejur şi-aveau sălaşul Pe culmi vântoase. Glasul auzindu-i, Ei care dincotro veniră-aproape
De peşteră şi-ndată-l întrebară
Ce-l doare: «Polifem, ce caznă oare
Te face să ţipi astfel peste noaptea Tihnită şi ne sperii nouă somnul?
Ţi-o fi răpind vrun om din strungă turma?
Sau te omoară cineva hoţeşte
Ori silnic?» Polifem din văgăună
Aşa le zise: «Nimeni mă omoară
Hoţeşte, dragii mei, şi nu cu sila».
Dar i-au răspuns ciclopii: «Dacă nimeni Nu-ţi face rău şi silă, când eşti singur, De boala cea de Dumnezeu trimisă
Nu poţi să fii scutit. De-aceea roagă
Pe tatăl tău Neptun ca să te scape.»
Grăind aşa, plecară. Eu în mine Râdeam că i-amăgi scornitul nume
Şi gândul năzdrăvan care-mi venise.
Dar tot gemând şi copleşit de chinuri, Ciclopul dibuind, de la intrare
Ridică stânca şi pe ea s-aşază,
Se-ntinde-apoi cu braţele să prindă
Pe vrunul care-ar fi ieşit cu turma, Aşa tehui el mă credea pe mine.
Chiteam atunci şi căutam un mijloc
Mai potrivit să mântui de pieire
Pe soţii mei, pe mine. Urzeam planuri Şi gânduri de tot felul, fiind vorba De viaţă, doar aproape era mare
Primejdie, şi-un gând mai mult ca toate Mi se păru mai bun. Erau în turmă
Berbeci lăţoşi, şi zdraveni, mari şi mândri Cu lâna laie. Atunci eu pe tăcute
Berbecii, câte trei luând, deolaltă
Îi leg cu mlădioasele curmeie
Pe care se culca nelegiuitul
Ciclop. Cel mijlociu purta pe unul
Din noi, iar alţii doi mergeau alături Ferindu-ne de-o parte şi de alta.
Deci trei berbeci cărau pe câte unul Din soţii mei. Dar mai era şi-un altul, Berbece ortoman, fruntaşul turmei.
Eu l-apucai din spate şi sub burta-i Miţoasă mă lungii şi-ntors sub dânsul, Eu grap-aşa mă tot ţineam de lâna-i
Cea falnică şi tot răbdam în mine.
Aşa stăturăm şi-aşteptam cu jale
Să vie dimineaţa. Iar când zorii
Trandafirii în cer se revărsară,
Zoreau atunci berbecii spre păşune,
Iar oile tot behăiau nemulse
Cu ugerii lor ghiolcură de lapte.
Dar schingiuit de cazne-nfricoşate
Stăpânul lor îi pipăia pe spate
Berbecii toţi care-i treceau nainte
