Să poruncesc feacilor, dibacii

Corăbieri. Dar oaspele, cu toată

Dorinţa-i de-a se-ntoarce, să mai rabde, S-aştepte până mâne, când voi strânge Tot darul dăruit. De pregătirea

Plecării lui vor îngriji cu toţii.

Dar mai cu seamă eu care-s mai mare

Peste norod.” Grăi atunci Ulise:

„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, De-aţi zice voi un an să stau pe-aicea Plecarea-mi pregătind şi îmbiindu-mi Bogate daruri, eu voios aş face-o,

C-aş fi mai folosit dac-aş ajunge

Cu mânile mai pline-odată-n ţară

Căci m-ar iubi şi m-ar cinsti mai bine Oricine m-ar vedea întors acasă.”

Iar Alcinou adaose la asta:

„Tu nicidecum nu semeni, o, Ulise,

A om viclean şi-amăgitor ca alţii,

Puzderia de oameni ce-i hrăneşte

Pământul negru răspândiţi pe lume

Şi care ticluiesc aşa minciuna,

De n-o mai poţi cunoaşte. Tu ai farmec Pe buza ta şi cumpănă la minte,

Şi ca un cântăreţ aşa de meşter

Ai povestit necazurile-amare

Ce-ai pătimit şi tu şi toţi aheii.

Dar spune-mi drept, urmează mai departe, De-ai dat cumva pe-acolo şi de alţii Cu zeii deopotrivă, dintr-aceia

Cu care ai fost la Ilion alături

Şi care apoi pieriră. Noaptea asta

I-aşa de lungă, e nespus de lungă.

Şi nici nu-i vremea de dormit în casă.

Minuni de-acestea spune-mi. Până-n ziuă

Aş sta s-ascult, de-ai vrea tu încă-n sală

Să-mi povesteşti din patimile tale.”

Ulise cel cuminte aşa-i răspunse:

„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni E vreme vorba de lungit, e vreme

Şi de dormit. Dar dacă vrei şi-ţi place Să mai asculţi, cu drag ţi-aş spune-acestea Şi altele mai triste, cum fu soarta

Tovarăşilor mei pieriţi în urmă,

Ei care-ntâi scăpaseră-n războiul

De vaier plin ce-avurăm cu troienii Şi la întors pieriră din urzeala

Unor femei haine. Dup-aceea,

Când sufletele-mprăştie-n tot locul

Zeiţa preamărită Persefona

Şi nu se mai vedea nici o femeie,

Veni spre mine-ndureratul suflet

Al craiului Atride Agamemnon

Şi altele-mprejuru-i se-ndesiră,

Tot suflete de-a celor care odată

Cu el în casa lui Egist muriră.

Bău din sânge negru şi-ntr-o clipă

Mă cunoscu şi începu a plânge

În hohote, cu ochi scăldaţi în lacrimi, Se-ntinse el dorind să mă cuprindă,

Dar n-avea-n sine vlaga şi tăria

Ce-avuse mlădiosu-i trup odată.

Cum îl văzui, eu lăcrimai de milă

Şi-aşa-i rostii cuvinte zburătoare: