Stând oblu. Dar el nu simţi, netotul, Că ei erau legaţi prin lâna deasă.
În coada turmei o luă spre uşă
Berbecele îngreuiat de blana-i Tufoasă şi de mine care astfel
M-am priceput. Dar Polifem pe dânsul Îl pipăi şi-i zise: «De ce oare,
Drăguţul meu berbece, pleci la urmă
Din peşteră? tu care niciodată
Nu rămâneai de oi, ci tot nainte
Cu paşii mari mergeai să paşti din floarea Cea moale-a ierbii? Şi-ajungeai întâiul La râu şi năzuiai napoi spre seară
La stână cel dintâi? Acum tu însă
Rămâi de tot în urmă. Ori plângi ochiul Stăpânului? Mi-l scoase un nemernic
Cu haita de mişei după ce lotrul
Cu vinul m-ameţise, acel Nimeni
Ce tot nu-l cred scutit acum de moarte.
Hei, dac-ar fi să ai un gând cu mine Şi s-ai tu darul vorbei să-mi spui unde S-o fi ascuns de crunta mea mânie,
Cum creierul, din tidva lui izbită,
Pe jos îl împroşcam în văgăună!
Mă uşuram atunci de tot amarul
Ce mi-l făcu netrebnicul de Nimeni.»
Rostind el ast,-aretului dă drumul.
Când eu mă depărtai puţin de strungă, Întâi mă desprinsei de sub berbece,
Pe urmă-i desfăcui şi pe tovarăşi,
Apoi mânarăm turma-aceea grasă
Şi iute de picior şi prin coclauri
O tot gonirăm noi până ce furăm
La vasul nostru. Mult se bucurară
Tovarăşii că noi scăparăm teferi,
Iar pe ceilalţi cu vaiet îi jăliră.
Eu nu-i lăsam să plângă, ci cu semen Din ochi i-opream, şi-i tot zoream să-nluntre Cioporul de berbeci ca să purcedem
Curând pe apa-amară. Şi ei grabnic
Intrară-n vas, pe bănci la rând şezură
Şi prinseră vâslind să bată marea.
Iar când eram departe cât ajunge
Un glas de om, atunci batjocorindu-l, Strigat-am la ciclop: «Hei, n-avuşi parte, Cicloape tu, oricât eşti de puternic,
În peşteră să te hrăneşti cu carnea Tovarăşilor unui om nevrednic.
Tu trebuia să-ţi ispăşeşti păcatul,
Mişelule, care-ndrăzneşti acasă
La tine să îmbuci pe bieţii oaspeţi.
Aşa s-au răzbunat pe tine zeii.»
Dar el atunci şi mai dihai se-ntartă, De smulge ţancul unui munte mare
Şi ni-l repede, dar el cade-n faţa
