M-aude el şi braţele-şi înalţă
Spre cer şi lui Neptun aşa se roagă:
«Cutremur-de-pământ Neptun, tu, zeul Cu plete-albastre, dacă eu ţi-s fiul Cu-adevărat şi zici că-mi eşti părinte Ascultă-mă şi fă să nu ajungă
La casa lui Ulise din Itaca!
Iar dacă-i scris cumva pe-ai lui să vadă
Şi vatra lui şi ţara, el s-ajungă
Pe vas străin, târziu de tot, şi-n stare De plâns, să-şi piardă soţii, să-l aştepte Nenorocirile acasă.» Aşa-i fu ruga
Şi-l auzi Neptun. Apoi ciclopul
Luă un stei de piatră şi mai mare
Şi învârtind îl repezi cu toată
Puterea-i de neînchipuit, în dosul
Corăbiei, dar cât pe-aci să cadă
Deasupra cârmei. Clocoti dar marea
Izbită de pietroi şi valu-mpinse
Corabia nainte. O clipă numai
Şi-avea s-o dea de mal. Dar când sosirăm La locul unde celelalte vase
Steteau grămadă la popas şi soţii
Ne aşteptau şi suspinau cu jale,
Împinserăm pe prund acolo vasul
Şi noi pe mal ieşirăm. Şi berbecii Ciclopului luând, îi împărţirăm,
Şi-avu din ei tot insul parte dreaptă.
Dar la-mpărţire mie pe deasupra
Tovarăşii mi-au dat pe cel de frunte.
Eu închinându-l zeului furtunii,
Lui Joe, domnului stăpân a toate,
Pe-altaru-i coapsele-i arsei, dar jertfa El nu-mi primi, ci cugeta în ce fel
Corăbii şi tovarăşi să-mi cufunde.
Şezurăm noi atunci şi, cât e ziua
De mare până-n seară, ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Dar în amurg, când soarele-asfinţise, Ne-ntinserăm pe mal şi adormirăm.
A doua zi, când se iviră zorii
Grăbii pe soţi silindu-i să se-nluntre Şi vase să dezlege. Ei intrară
Degrabă toţi, pe bănci la rând şezură
Şi prinseră vâslind să bată marea,
De aici pornim nainte plini de jale
De pierderea iubiţilor tovarăşi,
Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.
Cântul X
În insula Eolia sosirăm.
