Tu eşti aici în fruntea tuturora.

Deci nu te plânge c-ai murit, Ahile.»

Iar el îndată mi-a răspuns: «De moarte Să nu-mi dai mângâiere, tu, slăvite.

Mai bine-aş vrea să fiu argat la ţară, La un sărac cu prea puţină stare

Decât aci în iad să fiu mai mare.

Dar spune-mi dacă fiul meu venit-a

Cu voi alături luptător de frunte

Sau n-a venit? Mai spune-mi de-ai vreo ştire Cumva despre Peleu, viteazu-mi tată.

De dânsul mai ascultă mirmidonii?

Ori nu mai vrea de el să ştie nimeni În Ftia şi-n Helada, că-n picioare

Şi-n braţe e slăbit de bătrâneţe,

Şi nu-i sunt eu sub razele de soare

Într-ajutor precum am stat de tare

Odinioară când, spre apărarea

Danailor, pe câmpul de la Troia

Eu seceram a duşmănimii floare.

În starea-aceea de-aş mai merge-acasă

La tatăl meu, chiar numai pe-o minută, Ce-nfricoşat mi-ar fi atunci avântul Şi braţu-mi greu de apropiat naintea Mişeilor ce siluiesc pe tata

Şi-l scot de la domnie!» Astfel zise, Eu răspunsei: «De tatăl tău Peleus,

În toate-alesul, n-auzii nimica.

De fiul tău Neoptolem ţi-oi spune

Aşa cum vrei, adevărat în totul.

Căci eu pe mare l-adusei din Schiros La tabără-ntre-ahei şi când în preajma Cetăţii Troia stam la sfat cu toţii, De-a pururi el întâi lua cuvântul

Şi nu greşea deloc la cuvântare;

Doar eu şi Nestor îl puteam întrece.

Iar când pe câmpul de război cu arme Dam luptă noi aheii şi troienii,

El nu sta înapoi ascuns în gloată

Şi nici în a bărbaţilor desime,

Ci alerga naintea tuturora

Şi-n arme nu se da bătut de nimeni.

Ce mulţi duşmani în toiul crunt ucise!

Nu pot să spun şi să numesc mulţimea De oameni ce-i zdrobi în apărarea

Oştirii noastre. Între ei de-o pildă

Fu Evripil, feciorul lui Telefos,

Bărbat vestit, cu care mai căzură

Grămadă-ai lui tovarăşi, chetienii,

De dragul unor daruri ce nevasta

Lui Evripil primise de la Troia.

Neoptolem după măreţul Mèmnon

Era la chip bărbatul cel mai mândru

Pe care l-am văzut. Iar când la urmă

Noi căpitanii am intrat în calul

Ce-l făuri Epeos şi eu fusem

Însărcinat a-nchide şi-a deschide

Ascunzătoarea asta-aşa de bună,

Fruntaşii toţi şi domnii începură

Să tremure-n genunchi, să şteargă lacrimi, Dar nu văzui îngălbenind vreodată

A lui Neoptolem frumoasă faţă

Şi nici de pe obraz să şteargă lacrimi.

Ba el se tot ruga de noi fierbinte