De munte cu-o măciucă din aramă

De nesfărmat. Şi mai văzui pe fiul

Slăvitei Ţărne, Titios zaplanul.

El lung de-o sută şi cincizeci brăţate Zăcea pe jos. Doi zgripţori stau alături Şi pliscul şi-nfigeau în măruntaie

Şi-i ciuguleau ficatul, dar cu mâna

El nu putea înlătura pe zgripţori,

Căci vru să siluiască pe soţia

Lui Joe, pe Latona cea-nchinată,

Când ea mergea la Pito prin oraşul

Cel cu frumoase locuri Panopeus.

Văzui şi pe Tantal care-n picioare

Stetea în iaz cu unda până-n barbă

Şi suferea cumplit. Murea de sete,

Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,

Căci cum se apleca să bea bătrânul

Pierea-nghiţită apa şi sub dânsul

Uscat şi negru s-alegea pământul.

Deasupra-i atârnau frunzoase ramuri

De pomi înalţi şi-ndolduraţi de poame, Ba peri şi rodii, meri cu mere dalbe, Ba dulci smochini şi verzi măslini în floare Dar cum dedea moşneagul să le-ajungă, Le vântuia spre nori deodată vântul.

Văzui şi pe Sisif trudind amarnic:

Purta un stei de piatră uriaşă

Cu braţele-amândouă şi spre-o culme

Se încorda din mâni şi din picioare

S-o-mpingă tot la deal, dar când sta gata S-o suie-n vârf, o straşnică tărie

O da napoi şi-afurisita piatră

Se tot rostogolea pân’ la câmpie.

Iar el zorea şi-o împingea spre culme Şi tot curgea sudoarea de pe dânsul

Şi capul lui plutea în prăfărie.

Mai întâlnii pe urmă şi-arătarea

Lui Hercule vânjosul, care singur Se bucură-ntre zei pe la ospeţe

Şi ţine pe zeiţa tinereţii,

Pe Hebe cea subţire-n glezne, fiica

Lui Joe şi-a Junonei ce se poartă

Cu tălpi de aur. Împrejuru-i oameni

Care încotro ţipau de spaima morţii

Fugind ca nişte pasări, iar viteazul, Asemeni unei nopţi întunecate

Ţiindu-şi arcul scos şi cu săgeata

Pe coardă pusă, cu privirea cruntă

Ţintea şi parcă sta să mai săgete.

Şi-avea o-nfricoşată cingătoare

Pe pieptul lui, un săbier de aur

Împodobit cu chipuri minunate

De urşi şi de mistreţi, de lei cu ochii Scânteietori, de încleştări şi harţe Şi-omoruri de bărbaţi. Făuritorul

Acestui săbier pusese-atâta

Ştiinţă-n el, că n-ar fi fost în stare Să facă alt nimica mai de seamă.

Cum mă văzu, mă cunoscu viteazul

Şi zise aşa cu vaiet către mine:

«Sărmane nobil fiu al lui Laerte,

Preaiscusite meştere Ulise

Şi tu de bună seamă duci tot greul