Venise după apă la fântâna
Cu und-aşa de limpede, Artachia,
De unde s-adăpa întreg oraşul.
S-apropiară şi-ntrebară dânşii
Pe fată cine-i domn în ţar-aceea
Şi care-i sunt supuşii. Ea îndată
Le arătă palatul unde şade
Părintele-i ca domn. Iar ei intrară
La vederoasa curte şi găsiră
Pe doamna cât un munte şi-o sfecliră.
Ea repede chemă din adunare
Pe soţu-i cel vestit, pe Antifate,
Iar el le pregăti o moarte cruntă.
Pe unu-l prinse şi-l mâncă degrabă.
Ceilalţi fugind veniră la corăbii.
Apoi el dete-un strigăt prin cetate.
Atunci de pretutindeni năvăliră
Puzderii lestrigonii cei puternici,
Şi nu ca oameni, ci ca uriaşii.
Suiţi pe stânci, rostogoleau pietroaie Cu greu urnite de bărbaţi. Şi-ncepe
Un huiet şi o valmă-ngrozitoare
De oameni care mor, de vase sparte.
Străpunşi ca nişte peşti apoi luară
Pe soţii mei şi-i duseră spre-a-i face La ei greţos ospăţ. În vremea asta,
Cât a ţinut măcelul de la schelă,
Eu sabia mi-o scot de lângă coapsă,
Rătez cu ea frânghii de la corăbii
Şi-mbărbătez îndată pe tovarăşi
Şi poruncesc să deie zor la vâsle
Ca să putem scăpa de răutate.
Ei toţi de frica morţii începură
Să dea din vâsle şi să-mproaşte spumă
Şi grabnic de sub streşina de stâncă
O şterse vasul meu, iar celelalte
Pieriră acolo împreună toate.
De-aci pornim nainte plini de jale
De pierderea iubiţilor tovarăşi,
Dar mulţumiţi că noi scăparăm teferi.
Şi-ajungem la ostrovul Aia, unde
Şedea frumoasa Circe, o zeiţă
