«Săraci de voi, încă fiind în viaţă

V-aţi dus pe ceea lume şi-aşa murirăţi De două ori, când alţii mor o dată.

Ci hai luaţi bucatele şi vinul,

Mâncaţi şi beţi din nou cât este ziua, Că-n zori de zi la drum porni-veţi mâne.

Dar nu vă temeţi: eu v-arăt ce cale

Să apucaţi. Vă desluşesc în toate,

Ca nu cumva să încăpeţi în cursă

Primejdioasă şi să daţi, pe mare

Sau pe uscat, de vreo nenorocire

Şi-amar să pătimiţi.» Aşa ne zise

Şi ne supuse inima vitează.

Ne puserăm atunci şi cât e ziua

De mare până-n seară ne-ospătarăm

Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.

Când fu amurg şi soarele-asfinţise,

La palamare soţii mei dormiră.

Zeiţ-atunci, luându-mă de mână,

Deoparte de popasul lor mă duse

Să şed şi-alăturându-se de mine,

Mă întrebă de tot ce eu văzusem,

Iar eu în şir îi povestii de toate.

Atunci mărita Circe-mi zise mie:

«Aşa se isprăviră toate aceste,

Dar tu ascultă-acum ce eu ţi-oi spune Şi-un zeu de sus ţi-o va aduce-aminte.

Întâi şi-ntâi sosi-vei la sirene,

Acele care-ademenesc pe oameni,

Pe toţi care s-apropie de ele.

Oricine-aproape merge fără ştire

Şi cântecul sirenelor aude

Napoi acasă nu se mai întoarce

Şi nu-şi mai vede pruncii şi femeia, E dus, nenorocit pe totdeauna,

Că-l farmecă sirenele cu viersul

Răsunător, de unde-ntr-o livadă

Stau ele-ntre mormane de-osăminte,

De trupuri moarte, putrede de oameni.

Deci tu îndreaptă cârma pe de lături Şi moaie ceară dulce, astupă auzul

Tovarăşilor tăi, să nu le-audă

Nici unul dintre ei. Numai tu singur Poţi să le-auzi, dar după ce de dânşii Vei fi legat de mâni şi de picioare, Stând oblu în corabie la trunchiul

Catargului cu funiile prinse

În jurul lui, ca astfel să te bucuri De cântecul măestrelor sirene.

Iar de te rogi şi ceri de la tovarăşi Să te dezlege, ei să nu se lase,

Ci să te-nnoade cu mai multe lanţuri.

Iar după ce vă strecuraţi din faţa

Sirenelor, eu nu-ţi spun de-amănuntul Ce cale vei avea s-apuci încolo;

Mai chibzuie cu mintea şi tu singur, Dar lămuri-voi ce fel este drumul

Pe-o lature şi ce fel pe de alta.

Răsar deoparte seninări înalte,

De care se izbesc vuind talazuri

De-ale Amfitritei cea cu ochi albaştri.

Izbitele le cheamă acestea zeii