Să nu lăsăm să ne doboare foamea.»
Aşa zisei şi-ndată m-ascultară.
Ei şi-aruncară haina de pe faţă
Şi se uitau la cerbul de pe malul
Pustiei mări şi se mirau cu toţii
De-acest vânat, jivin-aşa de mare.
Şi după ce privind se desfătară,
Ei mânile-şi spălară şi-ncepură
Să-şi facă un ospăţ slăvit. Şi astfel Şezurăm noi atunci, şi cât e ziua
De mare până-n seară ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Spre amurgit, la scapătul de soare,
Ne-ntinserăm pe ţărm şi adormirăm.
A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, strânsei pe soţi şi astfel Le cuvântai: «Tovarăşi, ascultaţi-mi Cuvântul meu, cu tot necazul nostru.
Iubiţii mei, noi nu ştim unde-apune
Luminătorul soare, când coboară
Pe sub pământ, şi nici de unde vine
La răsărirea lui. Deci hai mai iute
Să căutăm un chip de-ncredinţare.
Dar mie mi-e că nu-i, căci pe o culme Suindu-mă, pe-o stâncă prăvălată,
Văzui că-i un ostrov încins de-o mare Nemărginită şi e scund ostrovul,
Iar pe la mijloc fum văzui cu ochii
Ieşind din stejăriş, de prin desişuri.»
Aşa zisei. Şi ei, când auziră,
Cu inima zdrobită-şi amintiră
Isprăvile lui Antifat, cruzimea
Ciclopului cel mâncător de oameni
Şi începur-a plânge cu bocire Şi a vărsa din ochi un râu de lacrimi, Dar ce putea să le ajute plânsul?
Eu împărţii atunci în două cete
Pe soţii mei cei cu pulpare mândre
Şi orânduii mai-mare câte unul.
Sub mine-a fost o parte, iar cealaltă
Sub Evriloh cel arătos ca zeii.
Clătirăm sorţii într-un coif de-aramă
Şi cum ieşi la sorţ cutezătorul,
Bărbatul Evriloh, porni nainte
Şi douăzeci şi doi de inşi cu dânsul Purceseră plângând şi ne lăsară
Pe noi în urmă toţi cu plâns şi jale.
Găsiră într-o vale din pădure
