De aur. Părea-ntocmai ca un tânăr
Cu barba şi mustaţ-abia mijită
În cea mai mândră floare-a tinereţii.
Luându-mă de mână-mi zise astfel:
«Nenorocite, unde umbli singur,
Neştiutor de ţară, prin coclauri?
Că soţii tăi de-aici, din casa Circei, Închişi au fost şi stau acum cu porcii În staul bine-mprejmuit. Ori poate
Tu mergi să-i scoţi? Nu crede că de-acolo Te-ntorci napoi; pierdut vei fi cu dânşii.
Dar eu te voi feri de rău pe tine;
Ia leacul ăsta minunat şi intră
În casa Circei; numai el putea-va
Să-ndepărteze-a ta nenorocire.
Să-ţi spun eu toată măestria Circei: Va face-o torocală şi-ţi va pune
Un leac vrăjit în pâne, dar cu asta
Ea nu te va putea vrăji pe tine,
Căci nu te lasă leacul bun de pază
Ce eu ţi-l dau. Ţi-oi spune de-amănuntul În ce chip să te porţi. Când Circe asupra-ţi Va năvăli cu varga ei prelungă,
Din teacă trage-ţi sabia-ascuţită
Şi sai la dânsa gata să faci moarte.
Ea speriată-atunci o să te-mbie
Cu dânsa să te culci. Tu patul zânei Să nu-l dispreţuieşti, de vrei ca slobozi Pe oameni să ţi-i lase şi de tine
Să poarte grijă. Dar întâi sileşte-o Să jure jurământul cel mai mare
Al zeilor, că n-o să mai încerce
Vrun pocinog mai rău să-ţi facă ţie, Că după ce te va goli de arme,
Ea n-o să moaie inima din tine
Şi-a ta virtute.» Zise el şi-mi dete O buruiană smulsă din ţărână
Şi-mi spuse cum e felul ei: o floare Ca laptele, cu rădăcină neagră,
De zei numită moly, anevoie
Să o dezgroape omul, însă zeii
Pot orişice. Plecă pe urmă Hermes
Prin păduraticul ostrov spre piscul
Olimpului, iar eu spre casa Circei
Şi inima mi se bătea pe cale.
La poarta zânei cea cu mândre plete
Stând, eu strigai. Ea m-auzi şi-ndată
Ieşind deschise poarta lucitoare
Şi mă pofti. Eu trist mersei în urmă, Iar ea mă duse-n casă şi mă puse
Pe jeţ frumos lucrat, bătut cu ţinte, De-argint, sub el cu scăunaş de razim Picioarelor. Într-un pahar de aur
Găti o torocală,-n care puse
Un leac să beau, voindu-mi rău zeiţa.
