M-au cunoscut şi m-au luat de mână
Şi i-a pălit un dor şi-un plâns cu hohot, De răsuna vârtos întreg palatul,
De-a fost chiar şi zeiţa-nduioşată.
S-apropie de mine-atunci şi astfel
Îmi zise dânsa, fala între zâne:
«Tu, preamărite fiu al lui Laerte,
Preaiscusite meştere Ulise,
Coboară-te la vas pe prundul mării
Şi la iedec întâi să trageţi vasul
Şi-n peşteră v-adăpostiţi avutul
Cu toată zestrea vasului şi iute
Să vii napoi, s-aduci şi pe tovarăşi».
Aşa-mi grăi. Şi inima-mi bărbată
La-ndemnul ei a fost înduplecată.
Şi mă grăbii spre vas, pe prundul mării; Găsii aci pe dragii mei tovarăşi,
Plângeau duios, vărsau un râu de lacrimi, Precum viţeii, când la ţarc sătule
De la păşuni vin vacile la ţară,
Le ies nainte şi cu toţii zburdă,
Şi nu-i încape-ocolul, sar şi-aleargă
Pe lângă muma lor mugind într-una,
Aşa şi soţii mei, când mă văzură,
Plângând spre mine toţi se repeziră; Şi-nchipuiau că şi sosiră-n ţară
Şi în cetatea ţării lor pietroase
Pe unde se născură şi crescură, Şi-mi cuvântară cu-ochii plini de lacrimi:
«Măria-ta, aşa ne bucurarăm
De-a ta venire, parcă ne-nturnarăm
Napoi acasă pe pământul nostru.
Dar spune cum ceilalţi ortaci pieriră?»
Eu blând le răspunsei la întrebare:
«Întâi pe prund corabia să tragem
Şi-n peşteră să ne-ndosim avutul
Şi toată zestrea vasului. Pe urmă
Daţi zor mai iute să veniţi cu mine
Ca să vedeţi cu toţii pe tovarăşi
Cum beau şi ospătează în locaşul
Zeiesc al Circei şi-au belşug de toate.»
Aşa vorbii, şi-ndată m-ascultară,
Doar Evriloh i-opri pe toţi şi zise:
«Ah, vai de noi săracii! Unde mergem?
De ce voiţi nenorocirea asta,
