E somnul greu cu care m-adormirăţi.

I-o grozăvie fapta săvârşită

De soţii mei care-au rămas în urmă.»

Grăbit-atunci se duse-n haină lungă

Lampetia spre cer să dea de veste

La Soarele Hiperion, că boii

Tăiasem noi, şi el cuprins de ciudă

Pe loc nemuritorilor le zise:

«Părinte Joe şi ceilalţi cu toţii Voi zeilor nemuritori ferice,

Să pedepsiţi pe soţii lui Ulise

Laertianul, care, peste seamă

Siluitori, îmi căsăpiră boii,

De care mă tot bucuram în mersul

Spre cerul înstelat ori când din slavă

Mă coboram spre câmpuri de iznoavă.

De nu mă vor despăgubi de vite,

Cum se cuvine, eu pe ceea-lume

Voi scăpăta şi lumina-voi morţii.»

Iar Joe nouratecul răspunse:

«Tu, Soare, luminează-aici pe zeii

Nemuritori, pe muritorii oameni

De pe pământul darnic în bucate

Şi las’ că eu cu sclipitorul fulger

Curând voi sparge vasul lor cel iute În mijlocul noianului cel negru».

Aceste toate mi le-a spus Calipso

Frumos-împletoşata care-mi zise

Că le-auzise de la Hermes, zeul

Soliilor. Iar când mă coborâsem

La vas spre mare, începui să mustru

Pe soţii mei, pe rând pe fiecare,

Dar nu puteam găsi noi leac, că boii Erau junghiaţi. Şi începură zeii

Îndată-n urmă semne să ne-arate:

Piei se târau, înfrigărite cărnuri

Mugeau la fel, ori crude-au fost ori fripte, Şi-un muget ca de bou le era glasul.

Se ospătară-apoi vro şase zile

Tovarăşii cu boii cei mai falnici

Ai Soarelui. Dar când aduse Joe

A şaptea zi, se potoli furtuna,

Noi iute-n vas intrarăm şi mânarăm

Spre largul mării ridicând catargul

Şi desfăşând asupra-i pânze albe.

Iar când ostrovu-n urmă-ne lăsarăm

Şi nicăieri nu mai vedeam uscatul,

Ci numai cer nemărginit şi mare,

Atunci un nour negru-ntinse Joe

Deasupra năvii noastre adâncate

Şi marea se întunecă sub dânsul.

Puţin noi mai departe-naintarăm Şi iat-atunci vâjâitor Munteanul

Veni suflând cu mare-nviforare,

De la catarg frânghiile-amândouă