Şi cu vin dulce. Când se scurse anul Şi se rotiră vremi şi luni trecură
Şi zile lungi veniră iar, iubiţii
Tovarăşi mă chemară şi-mi grăiră:
«Nenorocite, nu uita de ţara
Părinţilor, de ţi-i menit cu viaţă
Să poţi scăpa şi să ajungi odată
La casa ta cea naltă, la moşie».
Şi inima cu spusa mi-o muiară.
Şezurăm noi atunci, şi cât e ziua
De mare până-n seară ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Dar prin amurg, când soarele-asfinţise, Ei adormiră-n sala cea umbroasă,
Iar eu am mers la patul dalb al Circei Şi-mbrăţişându-i rugător genunchii
Zisei în ascultarea ei: «O, Circe,
Te rog să faci aşa cum juruiseşi
Şi să mă laşi să plec la mine-acasă,
Că nu mai pot nici eu, nici bieţii oameni Ai mei care mă-nconjură pe mine
Şi inima-mi tot frâng cu jăluitul
Când tu te depărtezi». La vorba asta, Ea, zâna între zâne, – aşa îmi zise:
«Preaiscusite nobile Ulise,
La mine aici cu sila nu rămâneţi.
Dar mai nainte cată voi s-o-ntindeţi Pe-o altă cale, să intraţi în lumea
Cealaltă, la împărăţia morţii.
Acolo unde-mpărăţeşte Pluton
Şi Persefona, crâncena zeiţă,
Ca să-ntrebaţi nemuritorul suflet
Al mortului din Teba Tiresias,
Prorocul orb şi-ntreg la minte, care, Deşi e mort, e dat de zâna morţii
Tot firoscos şi înţelept să fie,
Pe când ceilalţi ca nişte umbre zboară.»
Aşa vorbi. Şi inima mi-o frânse.
Şezui în pat şi mă pornii a plânge
Şi silă mai mi-era mie de viaţă
Şi de lumina soarelui. La urmă,
Sătul de tânguire şi de zbucium,
Zeiţei răspunsei: «Dar cine oare
Mă va povăţui la drum, o, Circe?
Că nici un vas călătorind pe mare
N-ajunse încă pe tărâmul morţii.»
Şi-ndată cum vorbii ea-mi zise mie:
