Ce cuvântează ca o muritoare.

Ea mă primi şi îngriji de mine.

Dar ce să-ţi mai înşir şi despre asta?

Am povestit-o ieri la tine-n casă

Soţiei tale vrednice şi ţie,

Şi mi-e urât din nou să spun un lucru Ce limpede fu povestit odată.”

Cântul XIII

Aşa vorbi şi toţi tăcură molcom,

Cuprinşi de farmec în umbrita sală.

Dar ia cuvântul Alcinou şi zice:

„Ulise, odată ce-ai sosit aice

În casa-mi naltă şi cu prag de-aramă, Te-ntorci la vatra ta de bună seamă

Şi nu mai rătăceşti de-acum pe mare, Oricât ai pătimit. La fiecare

Din voi care în sala curţii mele

Ca sfetnici beţi de-a pururea vin negru Şi ascultaţi pe cântăreţ la masă,

Vă dau poruncă şi vă zic: în lada

Cea lustruită pus-am pentru oaspe

Veşmintele şi-odoarele de aur

Bogat-împodobite şi-o grămadă

De alte daruri, câte-au fost aduse

De sfetnicii feacilor la mine.

Dar să-i mai dăm câte-un triped mai mare Şi câte un lighean de fiecare;

Le-om strânge noi de la norod pe urmă

Şi-om fi plătiţi, că-i greu ca unul singur Să dăruiască-aşa de multe daruri.”

Aşa le zise Alcinou, şi dânşii

Găsiră sfatul lui plăcut. Pe urmă

Plecară toţi acasă să se culce.

A doua zi, când se iviră zorii

Cu degete trandafirii, în grabă

Se duseră la vas sfătuitorii

Şi-aduseră-a bărbaţilor podoabă,

Arama. Alcinou, umblând prin navă,

El însuşi strânse odoarele de-aramă

Sub laviţe, ca nu cumva pe oameni

Să-mpiedice la mersul lor pe mare

Când da-vor zor vâslind. Apoi la curte Se-ntoarseră şi pregătiră prânzul.

Dumnezeiescul Alcinou ca preot

În cinstea lor jertfi atunci un taur Lui Joe, zeul norilor cei negri,

Stăpânul lumii. Coapsele-i scrumară, Apoi şezând se-nveseleau cu toţii

La marele ospăţ, iar între dânşii

Cânta dumnezeieşte cântăreţul

Cinstit de tot poporul, Demodocos.

Ulise întorcea mereu privirea

Spre luminosul soare, vrând mai iute Să-l vad-apus, că prea-i era să plece.

Precum plugarul poftitor de cină,

Când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii Murgani vârtosul plug, cu drag se uită

La soarele-asfinţit, că poate merge

La cină, deşi cade de picioare,

Aşa cu drag văzu atunci Ulise

C-a scăpătat lumina cea de soare.