La curtea Circei să vă daţi devale?
Că vieri sau lupi ori lei din voi va face, Ca noi cu sila să-i păzim conacul.
Aşa făcu ciclopul, când ai noştri
La stâna lui intrară cu Ulise
Cel îndrăzneţ, şi din a lui prostie
Pieriră şi ei, bieţii.» Asta zise
Şi cugetai din teacă, de la coapsă,
Să-mi trag odată sabia cea lungă
Şi capul să-i rătez şi jos pe glie
Să-l las rostogolit, măcar că dânsul Era cu mine înrudit de-aproape.
Dar soţii mei se puseră-mpotrivă
Şi mă-mpăcară-aşa cu vorbe blânde:
«Măria-ta, noi să-l lăsăm pe dânsul
Aici pe mal să privegheze vasul,
De te-nvoieşti, iar pe noi toţi tu du-ne La casa sfânt-a Circei». Cum grăiră, La deal o şi porniră dinspre mare.
Dar nici chiar Evriloh nu stete-n urmă
La mare singur, ci veni-mpreună
Temându-se de-ameninţarea-mi cruntă.
La curtea ei într-asta puse Circe
Să spele cu-ngrijire şi să ungă
Cu mirodenii grase pe tovarăşi,
Cu straie să-i îmbrace şi cu mantii De lână moale. La sosirea noastră
Pe toţi la masă-n sală-i nimerirăm
Benchetuind. Cum se văzură soţii
Şi-şi spuseră păţaniile toate,
Plângeau cu vaiet, de vuia palatul,
S-apropie şi-mi zise-atunci zeiţa:
«Tu, preamărite fiu al lui Laerte,
Preaiscusite meştere Ulise,
Lăsaţi acum jălania. Şi eu ştiu
Ce greu aţi dus pe mare, ce necazuri Şi pe uscat duşmanii vă făcură.
Deci hai mâncaţi şi beţi, ca iar să prindeţi Curaj, s-aveţi tărie ca pe vremea
Când voi plecarăţi de la vatra voastră, Din asprul vostru plai. Acuma sunteţi Lipsiţi de vlagă şi de bărbăţie,
Că nu-ncetaţi aminte să v-aduceţi
De-a voastră-anevoioasă pribegie,
Căci prea v-au fost necazurile multe.»
Aşa vorbi. Şi inima bărbată
De vorba ei ne-a fost înduplecată.
Un an întreg rămaserăm acolo
Şi ne-ospătarăm cu belşug de carne
