Sunt vânturile noaptea, sunt urgia

Corăbiilor. Încotro fugi-vei

De pacoste, când viforos, năprasnic

Ori Austrul ar bate, ori Munteanul

Vâjâitor, acele două vânturi

Ce mai grozav pe mare sparg corăbii

Nesocotind pe zei? Să ţinem seamă

Că-i noapte-ntunecoasă, să rămânem

Pe mal lângă corabia cea iute

Şi să cinăm. Apoi în zorii zilei

Să ne-ncorăbiem, să tragem vasul

Spre largul mării, s-o luăm nainte.»

Aşa grăi şi soţii se-nvoiră.

Ştiui atunci ce pacoste ne-aşteaptă

Şi le rostii cuvinte-naripate:

«Voi mă puteţi sili de bună seamă,

O, Evriloh, deoarece sunt singur.

Dar faceţi-mi un jurământ puternic

Şi toţi juraţi că dacă nimeri-vom

Vreo cireadă sau vro turmă mare,

Pe nimenea din voi n-o să-l împingă

Păcatul greu dintr-însele s-omoare

Vreo oaie sau vreun bou, ci paşnic foamea V-astâmpăraţi cu ce vă dete Circe.»

Şi cum cerui, ei repede jurară.

Şi-ndată ce rostiră jurământul,

Într-un liman afund băgarăm vasul

Spre-o apă dulce. Soţii mei ieşiră

Şi cina cu-ngrijire pregătiră.

Iar când de-ajuns mâncară şi băură,

Plângeau gândind la dragii lor tovarăşi Răpiţi din vas şi-nfulecaţi de Scila, Şi-i plânseră mereu pân-adormiră.

Iar când a fost a treia parte-a nopţii Şi stelele păliră, Adunătorul

De nori atunci porni un vânt năvalnic, De vifor uriaş, pământ şi mare

Acoperi cu nori şi până-n zare

Se-ntinse noapte neagră. Dimineaţa,

Când zorile trandafirii venire

Noi vasul într-o peşteră-adâncată

Ni-l traserăm şi ne înlimănirăm În peşteră, locaş frumos de zâne.

Atunci făcui cu soţii adunare

Şi cuvântai aşa la fiecare:

«Prieteni, e-n corabie mâncare

Şi de băut. De boi să nu ne-atingem, Ca nu cumva să o păţim, că boii

Şi oile de-aici sunt ale unui

Puternic zeu, al Soarelui ce vede

Şi-aude tot.» Aşa vorbii, iar dânşii Se-nduplecară-n sinea lor bărbată.

O lună-ntreagă Austrul acolo

Bătu mereu. Din câte vânturi suflă,

Doar Austrul bătu şi Băltăreţul.

Iar când avură pâne şi vin roşu,

Tovarăşii de loc nu lăcomiră

La boi, poftind din ei să-şi facă hrană.