Dar când mi-o-ntinse şi-o băui şi totuşi Fui nevrăjit, lovindu-mă cu joarda,
Ea-mi zise: «Du-te-n cocină acuma
Şi culcă-te cu toţi ai tăi tovarăşi».
Eu trag din teacă sabia şi tabăr
Asupra-i ca şi când aş vrea s-o spulber.
Ea ţipă tare, aleargă şi-mi cuprinde Genunchii şi cu vaiet cuvântează:
«Ce om eşti tu? Şi unde ţi-s părinţii Şi ţara ta? Uimită sunt că n-ai fost Vrăjit de leacul cel băut de tine,
Doar biruie puterea lui pe-oricine
De cum îl ia şi peste dinţi îi trece.
Tu singur eşti nebiruit de farmec;
Pesemne eşti Ulise iscusitul,
De care-mi spuse Hermes cel cu varga De aur, că la-ntorsul lui pe mare
Veni-va de la Troia. Dar hai pune-ţi În teacă spada şi-amândoi alături
Apoi să ne suim pe patul nostru,
Ca după ce ne vom iubi-mpreună
S-avem credinţă unul către altul.»
Aşa-mi vorbi, iar eu zisei: «O, Circe, De ce te rogi să fiu blajin cu tine, Când tu în casa ta pe-ai mei tovarăşi I-ai prefăcut în vieri şi-acum pe mine, Ţiindu-mă pe-aici, cu viclenie
Mă-mbii să intru în iatac la tine,
Să ne suim în patu-ţi, ca tu astfel, Eu dezarmat fiind, să faci din mine
Un om fără curaj şi bărbăţie.
De patul tău eu nu vreau să m-apropii, De nu te-nduri, zeiţo, chiar acuma
Să juri cu jurământul cel mai mare
Că nu-mi urzeşti vreo altă răutate.»
Aşa-i vorbii. Ea se jură degrabă
Cum eu cerui, şi numai când jurase
Şi încheiase jurământul mare,
M-am dus la patul strălucit al Circei.
În vremea asta patru slujitoare
Se hărniceau prin locuinţa zânei,
Copile de păduri şi de izvoare,
De sfinte râuri care curg în mare.
Din ele una aşternea pe jeţuri
Covoare dalbe porfirii deasupra
Şi dedesubt pânze de in. A doua
Avea de-ntins în faţ-acestor jeţuri Frumoase mese de argint, pe care
Punea panere de-aur, iar a treia
Într-un ulcior de-argint turna vin dulce Şi împărţea câte-un pocal de aur.
A patra se grăbi s-aducă apă
Şi sub cazan un mare foc s-aprindă,
De clocotea într-însul lăutoarea.
