Culcaţi pe jos. Iar Evriloh, dând fuga, Se-ntoarse la corabie să spuie
Ce soartă tristă-avură bieţii oameni.
El se silea, dar nu putea din gură
Să-ndruge-o vorbă, aşa era de tare
Îndurerat. Cu ochii plini de lacrimi Se văieta. Dar când, uimiţi cu toţii, Îl întrebau, ne povesti el felul
Pieirii celorlalţi ai lui tovarăşi:
«Ne-am dus, după porunca ta, Ulise,
Prin stejăriş şi-n vale nimerirăm
Un dalb palat din piatră netezită,
Zidit acolo pe tăpşanul văii.
Aci cânta fermecător o zână
Sau o femeie care sta-n cămară
La stative lucrând o pânză mare.
Tovarăşii cu strigăt o chemară,
Iar ea, ieşind, îndată ne deschise
Lucioasa poartă, ne pofti năuntru.
Ei toţi orbeşte după ea intrară
Şi numai eu mai rămăsei pe-afară
Temându-mă de-o cursă. Ei cu toţii Se mistuiră-acolo şi nici unul
Din ei nu se ivi. Eu multă vreme
Stătui pândind şi-i aşteptai zadarnic.»
Aşa grăi. Eu atârnai de umăr
O spadă mare în argint ţintată,
De-aceea şi luai cu mine arcul
Şi repede-l grăbii să mă conducă
Pe-acelaşi drum. El mi-apucă genunchii Cu mânile-amândouă şi de mine
Se tot ruga şi-mi cuvânta cu vaiet:
«Să nu mă duci acolo, preamărite,
Silindu-mă, ci las’ să stau pe-aicea.
Doar ştiu că nu mai vii nici tu de-acolo Şi nici nu vei aduce pe vreunul
Din soţii tăi. Mai bine luăm fuga
Cu-ai noştri de pe-aci. Mai este vreme De-a ocoli nenorocirea noastră.»
Aşa vorbi. Eu mă răstii la dânsul:
«Tu, Evriloh, rămâi pe loc aicea,
Tot bea şi-mbucă lângă vasul nostru
Afund şi negru. Singur mă voi duce,
Că prea de tot nevoia mă sileşte.»
Aşa-i zisei şi de pe lângă mare,
De lângă vas, pornii la deal. Dar iată, Când eu s-ajung, trecând prin valea sfântă, La casa naltă-a vrăjitoarei Circe,
Mi-ieşi nainte Hermes cel cu varga
