Cu grai de om şi-amarnică, o soră
De-un sânge cu sălbaticul Aietes
Care-i născut din luminosul Soare
Şi de-a lui Ocheanos fată Persa.
Acolo poposirăm noi cu vasul
Şi în liman intrarăm pe tăcute
Călăuziţi de-un zeu. Pe mal ieşirăm
Şi-ntinşi stăturăm două nopţi şi zile, Sleiţi fiind de trudă şi durere.
A treia zi, când se iviră zorii
Cu pletele-aurii, luând o lance
Şi-o sabie-ascuţită-n grabă mare
Mă sui de la corabie pe-o culme
Să văd pe câmp de nu lucrează oameni, S-aud un glas de-al lor. Şi stând acolo Pe-un colţ de stâncă, mi-a părut că iese De pe pământul larg, din casa Circei, Un fum prin stejăriş, de prin desişuri.
Şi cum zării fum negru, eu în minte
Mi-am pus să merg să aflu ce-i pe-acolo.
Ci, socotind, găsii ca mai cu cale
La vas să merg nainte, lângă mare,
Tovarăşilor mei să dau merinde
Şi să-i trimit pe ei să cerceteze.
Dar la întors, când eu m-apropiasem
De vasul meu, atunci fiind eu singur, De mine se-ndură un zeu şi-n cale
Îmi scoase un cerboi cu coarne nalte, Ce cobora din pajiştea pădurii
Ca să s-adape-n vale, căci fusese
De vipie cuprins. Când el din codru
Ieşea, deodată-n spate prin spinare
Îl nimerii şi-l străbătui cu lancea.
El boncăind căzu în praf şi viaţa
Zbură din trupul lui. Iar eu pe dânsul Suindu-mă, smuncii din rană-i lancea Şi o lăsai lungită jos, pe urmă
Rupsei la buruiene şi nuiele,
Făcui o-mpletitură mlădioasă
Ca de-un brăţat şi înnodai cu dânsa
Picioarele cumplitei nămetenii.
Luând-o-n spate-apoi, căci pe un umăr
Eu nu puteam s-o port numai c-o mână, C-aşa de mare-a fost sălbăticiunea,
Spre vasul meu pornii proptit în lance Şi o trântii pe jos naintea năvii.
Apoi prinsei a-nsufleţi pe oameni
Şi cu blândeţe aşa-i luai de-aproape:
«Iubiţii mei, oricât de mult ne doare, Tot nu pierim, de nu ne vine ceasul.
Cu ce avem în vasul nostru hrană
Şi de băut, să ne-ospătăm noi bine,
