Şi nici o zburătoare nu le trece,

Nici înseşi porumbiţele sfioase

Ce-aduc la tatăl Joe ambrozia.

Mai sfârtică din ele câte una

De-a pururi stânca netedă, dar Joe

Părintele trimite-n locu-i alta,

Ca iar să fie numărul acelaşi.

Din vasele plutaşilor ce-acolo

S-apropie nici unul nu mai scapă.

Talazurile mării şi un vifor

De foc mistuitor de-a valma poartă

Răzleţele lor ţănduri, trupuri moarte.

Un singur vas, cum ştie lumea toată, Vestitul Argo, plutitor pe mare,

Pe-alăturea putu să se strecoare

Venind de la Aietes, dar şi dânsul

S-ar fi izbit de-acele stânci înalte, Junona însă-l petrecu de dragul

Lui Iason. Iar de ceealaltă parte

Sunt două stânci din care una-ajunge Cu ţuguiata-i culme până-n slavă

Şi-un nor întunecos o împresoară

Necontenit, de niciodată vara, Nici toamna culmea-i nu se însenină.

Nici ar putea s-o suie, s-o coboare

Vrun om din lume, de-ar avea din fire Chiar douăzeci de mâni şi de picioare, Căci netedă-i, de parcă-i lustruită.

La mijloc are-o peşteră-nnoptată

Ce dă spre-apus, în beznă. Într-acolo Mânaţi voi vasul, falnice Ulise.

Un om voinic din vas ochind cu arcul Nu poate fundul peşterii s-ajungă.

Acolo stă-ncuibată Scila, care

Cu glasul de căţel grozav mai latră, Dihania câinoasă-n faţa cărei

Un om, ba chiar un zeu şi-ar pierde firea, Căci are câte şase labe slute

Şi şase guşi prelungi, de fiecare,

Un cap spăimântător cu trei şiraguri De dinţi de criţă deşi şi plini de fierea Cernitei morţi. Ea trupul pân’ la mijloc Şi-l are cufundat în văgăună,

Iar capetele şi le ţine-afară

Din fiorosul hău şi-n jurul stâncii

Ea lăcomind tot pescuieşte-acolo

Delfini şi câni de mare şi tot soiul De peşti mai mari ce cresc în sânul mării Cu miile. Nicicând corăbierii

Nu s-au mândrit c-ar fi scăpat acolo Nevătămaţi, căci iazma câte unul

Cu fiecare cap din vasul negru

L-apucă şi la sine-i duce pradă.

Cealaltă stâncă ai s-o vezi mai scundă, Ulise. Amândouă sunt aproape

Ca de-o săgetătură. În cea din urmă

E-un mare şi-nfrunzit smochin sălbatic.

Sub el stă bala cea din zei, Haribda, Şi soarbe ape negre. Ea de trei ori

Pe zi sloboade apa şi de trei ori

O-nghite groaznic. Dar ferească zeii Să fii acolo când ea soarbe valul.

Nu poate să te mântuie nici însuşi

Neptun de rău. O iei de tot aproape

De stânca Scilei cârmuind pe-alături

Corabia de zor, că-i mult mai bine Să pierzi dintr-însa numai şase oameni Decât pe toţi deodată.» Aşa zise

Şi eu o încercai atunci: «Zeiţă,

Mai spune-mi înc-adevărat, putea-voi Cumva să scap cu zile de turbata

Haribda şi să lupt numai cu Scila,