Ce mi-l purtam şi eu cândva sub soare.

Deşi eram născut de tata Joe,

Născutul din Saturn, osânda totuşi

Mi-era fără de margini. Evristeus,

Un muritor cu mult mai slab ca mine, Supus fiindu-i, mă însărcinase

Să-ndeplinesc eu munci anevoioase

Şi chiar încoace mă trimise-o dată

De-aici s-aduc pe fiorosul Cerber,

Că nu-şi închipuia ceva mai trudnic

Şi mai primejdios ca truda asta.

Eu cânele înşfăcai şi din locaşul

Lui Pluton îl scosei, având povaţă

La drum pe zeul Hermes şi Minerva.»

Aşa vorbind, el se întoarse-n bezna

Lui Pluton înapoi. Eu tot acolo

Stătui în loc s-aştept ca să mai vie

Vrun alt viteaz din cei care pieriră

Naintea mea. Şi-aş fi văzut eu încă

Pe Piritou şi pe Tezeu, slăvite

Vlăstare de-ale zeilor, dar roiuri

De morţi se-nghesuiră-atunci cu vuiet Asurzitor şi-ngălbenii de teamă

Ca nu cumva mărita Persefona

Din iad spre mine să trimită capul

Gorgonei, iazma cea îngrozitoare.

De-aceea eu spre vas plecai în pripă

Şi oamenilor poruncii să intre

Şi să dezlege vasul. Ei intrară

Şi repede la vâsle s-aşezară.

Şi unda curgătoare ducea vasul

Pe Ocean întâi cu lopăţitul,

Apoi şi pe-adierea cea mai bună.

Cântul XII

Când de pe râul Ocean trecurăm

Pe valurile mării larg deschise

Şi ţărmuirăm la ostrovul Aia,

Pe unde şade zâna dimineţii

Şi soarele răsare, acolo vasul

Îl traserăm pe prund, iar noi ieşirăm Pe mal, unde dormirăm până-n ziuă.

A doua zi, când zorile-nzoriră

Trandafirii, eu trimisei tovarăşi

La Circe după trupul lui Elpènor.

Tăiarăm trunchiuri de copaci îndată, Durarăm rug de ars, pe unde malul

Era mai nalt, prohodul începurăm

Cu suflet trist, cu ochii plini de lacrimi, Îi arserăm noi trupul şi-armătura,

Mormântu-i movilirăm şi deasupra

Un stur de piatră-i puserăm şi vâsla-i Îndemânat-asupra o-mplântarăm.

Şi-n vreme ce noi îngrijeam de asta, A prins de veste Circe că venirăm

Din iad şi dichisindu-se, în grabă

Veni la noi cu Nimfele-mpreună,

Cu pâne, cu fripturi şi cu vin roşu Şi-oprindu-se-ntre noi aşa ne zise: