«Din ţara mea mai repede te cară,
Tu, om netrebnic, cel mai de ocară!
Că nu mai pot să îngrijesc de drumul Hulitului de dumnezei. Afară,
Tu care-mi vii în casă, oropsitul De dumnezei.» Aşa răstit îmi zise
Şi mă goni din casa lui pe mine
Cu tot oftatul meu. Apoi de-acolo
Mâhniţi călătorirăm mai departe,
Iar vâslitorii, din prostia noastră, Se chinuiau cu trudnica vâslire,
Căci nu se mai vedea întorsul nostru.
Călătorirăm şase nopţi şi zile,
Iar într-a şaptea furăm la cetatea
Lui Lamos, Lestrigonia cea naltă,
Cu porţi mai depărtate,-n care ţară
Păstoru-ntors pe drum de la păşune
Cu turma, dă bineţe şi-i răspunde
Un altul care pleacă, aşa că omul
Neadormit, pe rând de-ar paşte boii
Şi oile, ar avea-ndoită plată,
C-abia e noapte şi se face ziuă.
Îndată ce intrarăm în limanul
Cel minunat, cu seninări înalte
Înconjurat de-o parte şi de alta
Cu maluri prelungite dimpotrivă
La gura lui şi cu intrare-ngustă,
Ceilalţi tovarăşi toţi împiedicară
Năuntru legănatele corăbii,
Apoi le otgoniră lâng-olaltă
În adâncata schelă, unde valul
Nu creşte niciodată mic sau mare,
Ci-i mulcomit şi limpede de-a pururi.
Doar eu oprii corabia-mi afară
La capul schelei şi-o legai de-o stâncă, Şi mă urcai pe-o culme prăvălată
Şi-aici stătui. Dar nu văzurăm oameni Muncind la câmp, nici boi la arătură, Ci numai fum rotocolea pe-alocuri.
Aleg atunci doi soţi şi cu un crainic Şi poruncesc să cerceteze cine
Sunt oamenii cei mâncători de pâne
În ţara asta. Ei se coborâră
Şi merseră pe-un neted şleau, pe care Din plaiurile nalte spre cetate
Cărau locuitorii lemnăria,
Şi-acolo,-n dreptul zidului cetăţii,
Ei dau de-o fată zdravănă, copila Lui Antifate lestrigonul. Dânsa
