Din cal să năvălim şi-umbla cu mâna

La suliţă şi la mânerul spadei

De-a pururi gata pe troieni să-i zvânte.

Iar când a lui Priam cetate-naltă

O cucerirăm, el luându-şi partea

De plean, un dar de preţ, plecă pe mare Nevătămat, căci nu fusese dânsul

Rănit de suliţi ori atins de-aproape De-o sabie cum se brodeşte-adese

La-ncleştet în război, că nu alege

Înverşunat-a bătăliei valmă.»

Aşa-i zisei, iar umbra lui Ahile

Cu pasuri mari se depărtă-n livada

De asfodel, voios fiind de vestea

Că fiul lui e luptător de frunte.

Iar celelalte suflete mâhnite Steteau şi mă-ntrebau fieştecare

Ce le durea. Doar sufletul lui Aias, Odrasla lui Telàmon, sta deoparte,

C-avea încă necaz de biruinţa

Ce câştigasem eu la judecata

De la corăbii pentru armătura

Cea mândr-a lui Ahile şi pe care

Cinstita-i mamă Tetis o pusese

Ca o răsplată-a-ntrecerii în arme,

Şi judecau Minerva şi troienii

Robiţi de noi. Mai bine-n lupt-aceea Nu biruiam! Că-n schimb cu-acele arme Pământul înghiţi pe-un om ca Aias,

Bărbatul cel mai arătos şi vrednic

În arme între-ahei după Ahile.

Eu începui să-l iau mai cu blândeţe:

«Tu, Aias, fiu al marelui Telàmon,

Nici mort nu ţi-a fost dat să uiţi mânia Ce ai pe mine pentru armătura

Cea blăstemată, pacostea ce zeii

O deteră danailor. Că iată

Ce turn de pază pentru ea pierdură

În tine-aheii şi te plâng cu toţii

De-a pururi deopotrivă cu Ahile.

Dar nu-i de vină altul decât Joe,

Căci el grozav mai urgisi oştirea

Danailor şi moarte-ţi dete ţie.

Dar vino mai încoace, preamărite,

S-auzi măcar o vorbă de la mine.

S-astâmperi supărarea şi mândria.»

Aşa-i vorbii. Nimica nu-mi răspunse; Tăcut se trase el napoi şi merse

Spre beznă printre celelalte umbre.

Dar el mi-ar fi vorbit cu toată ciuda Ori eu mai stam încă cu el de vorbă, De nu eram grăbit să văd şi alte

Nenorocite suflete, vedenii

De oameni morţi. Atunci văzui pe Minos Cel falnic, al lui Joe fiu. Cu sceptru Leit în aur el şedea pe scaun

Şi judeca pe morţi, iar ei în juru-i Stau în picioare sau şedeau la curtea

Cu poarta largă-a iadului şi-acolo Cătau s-audă de la el osânda.

În lunca de-asfodel zării în urmă

Pe uriaşul Orion în goană

Luând sălbăticiunile, pe care

El însuşi le ucise în coclauri