Eol, al lui Hipotas fiu, acolo
Iubit de zei domnea peste ostrovul
Cel plutitor şi-mprejmuit de-a-ntregul Cu ziduri nerăzbite din aramă
Şi ţărmuit de stâncă netezită.
El doisprezece fii avea la curte,
Băieţi şi fete-n floare câte şase,
Şi însoţi pe fete cu băieţii.
Ei veşnic ospătează lângă tatăl
Şi preacinstita mamă şi-au pe masă
Întinse-atâtea feluri de bucate,
Şi de fripturi tot fumegă palatul
Şi geme de petreceri toată ziua,
Iar noaptea pe covoare şi pe paturi Săpate-n lemn ei dorm cu-a lor cinstite Neveste. Noi sosirăm în cetate
La mândrul lor palat. O lună-ntreagă
Eol mă găzdui şi de-a-măruntul
Mă întreba de Troia şi de flota
Danailor, de-ntorsul lor acasă.
Iar eu pe rând îi povesteam de toate.
Dar mă rugai la urmă să mă lase
Să plec. El nu se-mpotrivi la asta
Şi-mi pregăti plecarea. -Mi dete-o piele De bou de nouă ani, burduf în care
Suflările de vânturi mugitoare
Le închisese toate, căci fusese
De Joe pus ca domnitor pe vânturi:
Le mână sau le-nstrună după voie.
C-un lanţ lucios de-argint legă burduful În fundu-unei corăbii, ca dintr-însul Să nu răsufle nici un pic de boare.
Lăsă numai un vânt uşor, Zefirul,
Pe vase să ne poarte. Însă n-a fost
Să fie aşa. Chiar din prostia noastră
Am fi pierit pe mare. Nouă zile
Şi nopţi plutirăm noi fără-ncetare,
Iar într-a zecea ni s-arată ţara
Părinţilor, ba desluşim chiar focuri Aprinse de locuitori pe ţărmuri.
Atunci somn dulce mă fură pe mine
De obosit, că-ntr-una cârmuisem
Şi nu-ncrezusem nimănuia vasul,
Ca doar mai iute să sosim în ţară.
În vremea asta se vorbiră soţii,
Şi-nchipuiră că duceam cu mine
Argint şi aur, daruri de la craiul
