Să nu fii de tot moale, niciodată

Să nu-i descoperi gândurile toate,

Ci parte spune-i, parte-ascunde bine.

Dar moartea ta, Ulise, n-o să vie

De la femeie, prea-i doar cumpătată

Şi cumsecade fiica lui Icariu,

Soţia ta cuminte, Penelopa.

Era nevastă tânără pe vremea Când noi plecarăm la război. La sânu-i Ţinea copilul care-acum e-n rândul

Bărbaţilor. Noroc de el! Ca mâne

Acasă-i va veni iubitul tată

Şi-l va vedea, iar el o să-şi cuprindă

Pe tată-său aşa cum se cuvine.

Nevasta-mi însă nici măcar privirea

Nu mă lăsă să-mi satur la-ntâlnirea

Cu fiul meu, căci m-a răpus nainte.

Un sfat eu îţi mai dau, tu ţine-l minte.

Pe-ascuns şi nu pe faţă să-ţi apropii Corabia de ţara ta iubită,

Căci nu te poţi încrede în femeie.

Dar spune-mi drept şi lămureşte-mi mie: N-aţi auzit voi oare de trăieşte

Copilul meu în Orhomen sau poate

În nisiposul Pilos ori în Sparta

Cea largă pe la moşu-i Menelaos?

N-o fi murit doar pe pământ Oreste.»

La întrebare-i răspunsei: «Atride,

De ce mă-ntrebi tu asta? N-am eu ştire De-i mort sau viu; e prost vorbitu-n dodii.»

Aşa schimbarăm noi cuvinte triste

Şi stam mâhniţi, cu ochii plini de lacrimi.

Veni apoi şi umbra lui Ahile,

Feciorul lui Peleu, şi-al lui Patroclu, Şi sufletul lui Antiloh şoimanul,

Şi al lui Aias care fuse-ntâiul

De mare şi-arătos după măreţul

Fecior al lui Peleu. Atunci Ahile

Cel iute de picior, nepotul falnic

Al lui Eac, mă cunoscu şi-mi zise

Cu plâns şi cu suspin: «Laertiene,

Mai e ceva mai greu să faci, sărmane?

Cum ai putut să vii tu pe tărâmul

Noptatic, unde şi-au locaşul morţii

Nesimţitori, becisnicele umbre

De oameni răposaţi?» Răspund eu astfel:

«Ahile, fiu al lui Peleu, viteze

Fruntaş între ahei, a fost nevoie

Să vin la Tiresias ca să-mi deie

Vrun sfat în ce fel pot s-ajung în asprul

Ostrov Itaca. Pân-acum de-Ahàia Eu nu m-apropiai, nu fui în ţară,

Şi tot mă zbucium, viaţa mea-i amară.

Ca tine însă norocit, Ahile,

N-a fost nici unul, nici o să mai fie.

Cât ai trăit pe lume, noi aheii

Ca pe un zeu te preamăream şi-acuma