Corăbii noastre cea cu botul negru.
Era pe-aci s-ajungă chiar la cârmă
Şi clocoti răzbit de stâncă valul,
Dar el tălăzuit napoi năvalnic
Corabia către uscat împinse,
De-a fost pe-aci s-o dea de mal. Eu însă
O sprijinii c-o stinghie prelungă.
Sileam şi îmboldeam pe soţi cu semne Din cap să se încovăie spre vâsle,
Ca să ne strecurăm de la năpastă
Şi ei se tot plecau vâslind nainte.
Iar când făcurăm noi un drum pe mare De două ori mai lung, dau iar un chiot Spre uriaş. Dar soţii mei de-alături, Oprindu-mă, se roagă blând de mine:
«Abraşule, de ce tu fiara asta
O mai întarţi? Că el c-o lovitură
Din mare spre uscat împinse vasul,
De-am zis în noi c-aici ne-o fi sfârşitul.
S-audă iar un grai sau o strigare,
Trăgaci cum e, c-o stană colţuroasă
Şi ţeasta şi corabia ne-ar sparge.»
Dar inima ei nu-mi putură-nfrânge
Şi iar strigai la el din răsputeri:
«Cicloape, dacă cineva te-ntreabă
De-a ochiului tău groaznică sluţire, Să zici că te orbi cuceritorul
Ulise-al lui Laerte din Itaca».
Iar el gemând răspunse atunci: «Vai mie!
Mi-se-mplineşte-o veche prorocie.
Trăia pe-aci un om ales şi mare,
Un zodier neîntrecut, Telèmos
Al lui Evrimos fiu, care-ajunsese
Bătrân printre ciclopi şi el îmi spuse
Că toate aceste aveau să mi se-ntâmple Şi că Ulise-avea să-mi ia vederea.
De-aceea eu tot aşteptam să vie
Un om chipos şi mare, şi-n vârtute
Neînfrânt, dar iată, un pitic ca tine Şi slab şi de nimic îmi scoase ochiul, Puterea-mi domolind cu băutura,
Dar ia mai vino-ncoace tu, Ulise,
Să te cinstesc cu daruri de-ospeţie, Să rog ca să te-ajute zeul mării
Pe drum, Neptun slăvitul, că doar eu sunt Feciorul lui, el zice că mi-e tată
Şi singur el, de-o vrea, mă face bine, Dar nici un altul dintre zei şi oameni.»
La vorba lui răspund şi eu din parte-mi:
«Hei, de-aş putea să te dobor pe tine Şi-n iad să te răped cum sigur este
Că zeul mării nu-ţi mai drege ochiul».
