De care să te bucuri. Că şi ţara
Ciclopilor e darnică şi scoate
Vin bun din struguri mari ce-i creşte ploaia Dar ăsta-i din nectar şi ambrozie.»
Şi-i adusei din nou o cupă plină,
De trei ori îi dădui, de trei ori prostul Goli paharul. Dar apoi, când vinul
I se sui la cap, eu cu blândeţe
Zisei: «Mă-ntrebi de lăudatu-mi nume, Cicloape? Eu ţi-l spun, dar tu drept oaspe Cinsteşte-mă c-un dar cum ţi-a fost vorba.
Mă cheamă Nimeni. Astfel îmi zic soţii, Părinţii mei şi oamenii cu toţii.»
Dar el răspunse-ndată fără suflet:
«Pe Nimeni, după soţii lui, la urmă
Eu l-oi mânca şi-acesta ţi-o fi darul.»
Aşa rostind, el se răstoarnă, cade
Pe spate cu grumazu-ntors şi somnul
Atotdomolitor îl domoleşte.
Şi cum e-ngreuiat de băutură,
Din gură varsă vin, bucăţi de carne.
Atunci eu bag sub spuza multă parul
Şi-l las până să ardă. Dau poruncă
Şi-mbărbătez pe toţi ai mei tovarăşi, Ca nu cumva de frică să dea dosul.
Când paru-n foc stă gata să s-aprindă, Măcar că-i verde, şi începe tare
A se-nroşi, atunci îl iau din vatră, M-apropii de ciclop. Ceilalţi alături
Îmi stau; un zeu curaj nebun ne-nsuflă.
Ai mei înşfacă parul, şi ţuguiul
Îl afundară-n ochiul lui. Eu grabnic Mă salt în sus şi-nvârt. Precum când unul O grindă de corăbii sfredeleşte
Cu sfredelul, ceilalţi de jos unealta O-nşfacă de-o curea de ambe laturi
Şi repede o mişcă, de se-nvârte
Mereu tot sfredelind, aşa şi-n ochiul Ciclopului roteam noi arzătorul
Tăciune, de curgea în juru-i sânge
Se pârjoliră pleoape şi sprâncene,
Se mistui a ochiului lumină
Şi ochiul sfârâia din rădăcină.
Precum când un fierar, gătind un mare Topor sau un hârleţ, în apă rece
Înfige fierul ars, călindu-l astfel
Şi oţelindu-l, sfârâie-atunci fierul Grozav, aşa tot sfârâia şi ochiul
Ciclopului, când răsuceam noi parul.
Şi groaznic el gemu. Boltita stâncă
Vui de glasul lui, iar noi de spaimă
Ne depărtarăm iute. El îşi smulse
Din ochi ţuguiul ud de-atâta sânge
Şi, scos din fire, l-azvârli departe.
