Cum caii, câte patru de teleagă,

La joc pe câmp deodată toţi iau fuga Pocniţi de bici, de saltă-n vânt şi repezi Bat drumul lor, aşa din coadă vasul

Se tot sălta, şi-ntunecat talazul

Vârtos răsunător vuia din urmă.

Şi vasul se-ncurca cu totul ţapăn

Şi sigur. Nu l-ar fi ajuns nici şoimul, Cea mai uşoară pasăre din lume,

Aşa de iute despica noianul

În repezeala lui, ducând cu sine

Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte,

Ce-aşa de mult în viaţă pătimise

În harţă cu bărbaţii la războaie

Şi-n zbucium greu cu valurile mării.

Dar el în tihn-acum dormea; uitase

În somnul lui de tot ce el răbdase.

Când se ivi luceafărul deasupra,

Îndătinatul sol al dimineţii,

S-apropie de insulă şi vasul

Pe mare plutitor. E pe pământul

Itacei un liman ce-i zice schela

Lui Forchis, zeul cel străvechi al mării; Acolo-s două naintate maluri

Râpoase,-ncovoiate peste schelă,

De-o apără de valuri mari de-afară,

De vânturi care suflă dimpotrivă.

Năuntru-i stau neprinse de otgoane

Corăbiile poposind la locul

Opririi lor. Se nalţă-n fundul schelei Cu frunză deasă un măslin şi-alături I-o peşteră umbroasă, desfătată,

Zeiţelor naiade închinată.

Într-însa erau vase şi ulcioare

De piatră, unde roiuri de albine

Îşi lasă-n faguri mierea pentru zâne.

Mai sunt în ea vătale mari de piatră

La care-aceste zâne ţes cu mâna

Veşminte porfirii, minune mare.

Acolo sunt şi ape curgătoare,

Iar peştera-i cu două porţi; pe una, Cea despre Crivăţ, se coboară oameni; Cealaltă-i despre miazăzi, sfinţită; Pe ea nu umblă oamenii, ci zeii.

De-a dreptu-n schela asta cunoscută

Corabia şi-o-împinseră feacii.

Ea, repezită, pe uscat ajunse

Cu talpa jumătate, aşa de vrednici

Erau plutaşii care-o repeziră.

Ieşind din ea pe urmă lopătarii,

Întâi din pod luară pe Ulise

Cu aşternut cu tot şi-l aşezară

Pe prund, aşa cum somnul îl pălise;

Apoi din vas îi scoaseră şi-avutul,

Cu care din îndemnul inimoasei

Minerva,-l dăruiseră slăviţii

Fruntaşi feaci, când el plecă în ţară.

Şi-avutul lui grămadă-l înşirară

La rădăcina pomului, departe