Şi cum va fi întorsul tău pe mare.»
Aşa-mi grăi. Şi-a zorilor zeiţă
Pe tron de aur răsări în zare.
Iar zâna mă pofti să-mbrac veşminte, Manta şi strai, în vreme ce ea-şi puse O rochie mare, albă şi subţire
Şi plină de mândreţe. Mai încinse
Un brâu frumos de aur şi-o maramă
Ea-şi potrivi pe cap. Eu dup-aceea
Mersei prin casă şi-ndemnai de-aproape Cu grai blajin pe toţi ai mei tovarăşi:
«Destul v-aţi odihnit cu somnul dulce.
Să mergem, că de-acum avem noi sfatul Măritei Circe». Aşa zisei, şi-ndată
Se-nduplecară-n sinea lor bărbată.
Dar nici de-acolo nu-i dusei cu mine Nevătămaţi pe bieţii mei tovarăşi.
Era-ntre ei Elpènor cel mai tânăr,
Nici prea războinic, nici întreg la minte.
El se răzni de soţii lui şi-n casa
Cea sfânt-a Circei adormi deoparte
Umblând după răcoare, căci fusese
Îngreuiat de vin. Trezit de larma
Şi vuietul tovarăşilor care
Porneau la drum, el se sculă deodată, Uită s-o ia napoi pe scara naltă
Şi apucând pe-acoperişul casei,
De sus căzu în cap şi-şi rupse gâtul La-ncheieturi şi sufletu-i se duse
Pe cealaltă lume. La plecare
Eu cuvântai iubiţilor tovarăşi:
«Voi socotiţi că noi plecăm acasă
La noi în ţară. Dar din partea Circei Ni-i dată altă cale, spre locaşul
Cumplitei Persefona şi-al lui Pluton, Ca sufletul lui Tiresias, mortul
Teban, să întrebăm.» Ei auziră
Şi inima de jale li se frânse,
Şi stau pe loc, se văietau şi părul
Şi-l tot smulgeau, dar bocetul şi plânsul Nu foloseau nimic. O apucarăm
Spre vasul nostru şi la mal sosirăm
Îndureraţi, cu ochii plini de lacrimi.
În vremea asta lângă vasul negru
Legă o oaie neagră şi-un berbece
Zeiţa Circe, care nevăzută
Uşor pe lângă noi se furişase,
Căci cine poate pe un zeu să-l vadă
Cu ochii lui, de nu vrea însuşi zeul, Când el se poartă-ncoace sau încolo?
Cântul XI
