Iar când am fost la vas pe lângă mare, Întâi pe apă lunecarăm vasul,
Îi puserăm catargul cu vintrele
Şi vitele luând apoi intrarăm
Şi noi mâhniţi, cu ochii uzi de lacrimi.
De după vasul cel cu botul negru
Cuvântătoarea, vajnica zeiţă
Cu păr de aur, Circe, ne trimise
Un vânt prielnic umflător de pânze,
Soţ bun de drum. Iar noi, dup-aşezarea Dichisurilor toate-ale corăbiei,
Stam liniştiţi. Doar vântul şi cârmaciul Mânau pe mare vasul. Cât e ziua
Cu pânzele destinse văsuirăm.
La urmă soarele-asfinţi şi toate
Cărările din lume s-adumbriră.
Ajunserăm la capătul de ape
Pe-afundul Ocean, unde-i cetatea
Poporului cimerian, de-a pururi
Învăluit în ceaţă şi-ntuneric,
Că-n veci nu-l vede luminosul soare, Când el spre cerul înstelat se suie
Şi spre pământ la vale se coboară,
Ci beznă urgisită cotropeşte
Pe bieţii muritori. Sosind acolo
Cu vasul, poposirăm. Ne luarăm
Nămaiele cu noi şi-o apucarăm
Pe lângă Ocean până ce furăm
La locul unde ne spusese Circe.
Acolo Evriloh şi Perimede
Ţinură cele două jertfe-aduse.
Eu sabia-mi trăsei atunci din teacă, Săpai o groapă de un cot în cruce
Şi morţilor turnai într-însa paos:
Nainte fuse mied, apoi vin dulce
Şi dup-aceea apă. Peste ele
Făină albă presărai. Pe urmă
Mă tot rugai de ţestele deşerte
A morţilor, le juruii că-n ţară
Sosind, le voi jertfi la mine-acasă
O vacă stearpă, vita cea mai bună, Şi pe altar le voi ticsi tot felul
De bunătăţi şi că lui Tiresias
Deosebit jertfi-voi un berbece
Cu totul negru, fala turmei noastre.
Iar când urai şi mă rugai acolo
