Noroadelor de umbre, pusei mâna
Pe oi şi le-njunghiai în groap-aceea, Şi ciuruia într-însa sânge negru.
Atunci din beznă s-adună mulţime
De suflete de morţi, feciori, neveste, Moşnegi sărmani şi fragede copile
Cu pieptul de curând cuprins de jale Şi mulţi străpunşi de suliţi ferecate, Bărbaţi răpuşi în luptă, toţi cu arme Însângerate. Se-mbulzeau spre groapă
Roind de pretutindeni cu un vuiet
Asurzitor. Îngălbenii de spaimă.
Zorii atunci ca vitele-njunghiate
Şi-ntinse jos să le jupoaie soţii
Şi să le ardă, rugi apoi să-nalţe
Cumplitei Persefona şi lui Pluton
Puternicul, iar eu de pe la coapsă
Scosei din teacă sabie-ascuţită
Şi nu dam voie ţestelor deşerte
A morţilor de sânge să s-atingă
Nainte ca să-ntreb pe Tiresias.
Întâi s-apropie de mine umbra
Tovarăşului meu Elpènor, care
Nu fuse încă astrucat sub glie,
Căci trupul lui pe loc îl părăsisem
Neplâns şi nengropat în casa Circei, Fiind siliţi atunci să facem alta.
Mă prinse mila, lăcrimai zărindu-l
Şi-l apucai cu vorbe zburătoare:
«Elpènor, cum venişi pe lumea asta
De ceaţă şi-ntuneric? Tu mai iute
Sosişi pedestru decât eu cu vasul.»
Aşa-i vorbii, iar el gemu şi zise:
«Mărite tu, dibaciule Ulise,
Necumpătul la vin şi nenorocul
M-au dat de mal. În casă sus la Circe, Culcat fiind, eu mă trezii deodată
Şi nu mă dumirii la coborâre S-o iau napoi pe scara cea înaltă,
Ci apucând-o pe-nvelişul casei,
Căzui în cap şi mi se rupse gâtul
La-ncheieturi, iar sufletu-mi ajunse Pe-acest tărâm. Acum mă rog de tine
În numele alor tăi lăsaţi în urmă
Şi care nu-s de faţă, pe soţia,
Pe tata care te crescu pe tine
De mic, pe Telemah, pe care singur
Acasă l-ai lăsat, că eu ştiu bine
Că tu plecând de pe tărâmul morţii
