Feacilor, de m-au adus pe mine
Altundeva. Ziceau doar că m-or duce
Pân’ la Itaca limpede ivită,
Dar n-o făcură. Pedepsească-i Joe,
Ocrotitorul celor care-l roagă
De adăpost şi poartă grija lumii
Şi pedepseşte-orice păcat. Ci haide, Odoarele să-mi văd şi să le număr,
Ca nu cumva, când ei napoi plecară,
Să-mi fi luat în vas ceva din ele.”
Aşa grăind, el numără mândreţe
De scule, de căldări şi de tripeduri Şi aurul şi mândrele veşminte,
Dar nu lipsea nimic. Plângea pe urmă
Şi tot se tânguia de dorul ţării
Şi jalnic se târa pe malul mării
Cu clocot mult. Dar îi veni aproape
Minerva, luând chipul unui june
Păstor de oi, un om de tot subţire Ca un fecior de crai. Purta pe umăr
O preafrumoasă mantie-ndoită
Şi-avea sandale-n dalbele-i picioare Şi-o caţă-n mână. O văzu Ulise
Şi bucuros s-apropie de dânsa
Şi-aşa cu vorbe-naripate-i zise:
„Prietene, fiindcă eşti întâiul
Pe care-l întâlnesc în astă parte,
Fii cu noroc şi nu-mi ieşi în cale
Ca un duşman, ci mântuie-mi averea,
Mă scapă şi pe mine. Mă rog ţie
Ca la un zeu şi-ţi cad şi la picioare.
Grăieşte-mi drept şi-nvaţă-mă tu bine: Ce neam de oameni, ce bărbaţi, ce ţară
Vor fi pe-aici? E un ostrov acesta
Pe apă limpezit ori malul unui
Uscat mănos ce stă plecat spre mare?”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Străine, eşti copil sau vii tu oare De prea departe, de mă-ntrebi pe mine De-acest pământ? El nu e doar cu totul Lipsit de faimă, că-l cunoaşte-o lume Din răsărit şi din apus de soare.
E aspru şi de neumblat cu caii
Şi nu-i deloc sărac, măcar că nu e
Aşa de-ntins. El din belşug rodeşte
Şi grâu şi vin. E umed totdeauna
De ploi, de rouă spornică-n rodire.
Şi-i bun de păşunat de boi şi capre
Şi are-n codri arbori de tot felul
Şi nesecate-adăpători. De-aceea
Şi numele-i Itaca, o, străine,
Ajunse pân’ la Troia ce se zice
Că-i ţară depărtată de Ahaia.”
Aşa-i vorbi. Se-nveseli Ulise
De drag că-şi vede ţara, după spusa
Copilei viforaticului Joe,
Minerva Palas. Vorbe-naripate
Rosti atunci, dar nu şi-adevărate,
Ci iară s-apucă de scornitură,
