Te vei abate în ostrovul Aia
Cu vasul tău frumos lucrat. Acolo
Te rog să-ţi aminteşti de mine, doamne.
Să nu mă laşi napoi la despărţire
Neplâns şi nengropat, ca să nu superi Pe zei cumva cu asta pentru mine,
Ci să mă-nscrumi cu armătura-mi toată
Şi să-mi durezi mormânt pe malul mării, Ca soarta mea s-o ştie şi urmaşii.
Fă-mi asta, şi-n mormânt înfige-mi vâsla Cu care eu vâsleam între tovarăşi.»
Aşa-mi grăi şi-l liniştii cu vorba:
«Voi face tot ce m-ai rugat, sărmane».
Aşa schimbarăm noi cuvinte triste,
Când peste sânge eu ţineam cuţitul
Deoparte şi-mi stătea-nainte umbra
Tovarăşului tot grăind cu mine.
Veni şi-al mamei suflet dup-aceea,
Al răposatei Anticleea, fiica
Lui Autolicos domnul. O lăsasem
În viaţă biata, când plecai la Troia.
Mă prinse mila şi-ncepui a plânge
Când o văzui. Ci nu putui, cu toată
Nespusa mea durere, să dau voie
De sânge să s-apropie nainte
Să-ntreb pe Tiresias. Dar ajunse
Şi sufletul prorocului din Teba
Ţiind un sceptru poleit de aur.
Mă cunoscu şi-ndată el îmi zise:
«Mărite-al lui Laerte fiu, Ulise
Preaiscusite, ce-ai lăsat, sărmane,
A soarelui lumină şi venit-ai Să vezi pe morţi şi jalnica lor ţară?
Dar feri în lături de la groapă, trage-ţi Jungherul ca să pot să beau din sânge Şi adevăr să-ţi spun.» Rosti el asta Iar eu cârmind, băgai în teacă arma.
Bău dar el din mohoriul sânge
Şi-mi cuvântă din gur-apoi prorocul
Neîntrecut: «Tu cauţi, preamărite,
Întorsul dulce-n ţara ta şi-acasă.
Dar zeul ţi-l va face greu să fie,
Că nu scapi de Neptun care te paşte
În ciuda lui că i-ai orbit feciorul.
Dar cât de mult veţi pătimi voi totuşi Puteţi ajunge, dacă vrei să birui
Dorinţa ta şi-a soţilor în ziua
Când, izbăvit de-ntunecata mare,
