Bărbatul de dreptate-mpărţitorul,
Că toţi îl cheamă. Taică-tău petrece La ţară. El nu calcă prin cetate.
Nici n-are pat să doarmă el ca lumea Cu-nvelitori şi aşternuturi mândre.
Cu slugile se culcă iarna-n casă
La vatră-n colbărie şi se-mbracă
Cu prostituri. Apoi când vine vara
Şi-i toiul înfloririi, el îşi face
Culcuşul lui din frunze aşternute
Pe jos, pe câmpul cel mănos al viei,
Şi-acolo zace necăjit şi-i creşte Obida de nespus şi-şi plânge soarta
Şi bătrâneţea greu îl mai apasă.
De-aceea doar şi eu m-am stins în casă, Că nu murii din chiar senin atinsă
De blândele săgeţi ale Dianei
Şi nici de vreo lingoare care-amarnic Te roade şi ia sufletul din oase,
Ci dor de-a ta blândeţe, o, luminate, Şi grija ta m-au toropit pe mine.»
Aşa-mi vorbi. Şi eu gândind în sine, Vrui să cuprind al mamei mele suflet.
De trei ori mă săltai spre-a o cuprinde, De trei ori însă ea-mi zbură din braţe Ca umbra sau ca visul. Şi durere
Mai nemiloasă pieptul meu încinse
Şi-aşa mă jăluii atunci la dânsa:
«De ce nu-mi stai după dorinţă, mamă, Să te cuprind, ca noi şi-n lumea morţii Îmbrăţişaţi, prea multa noastră jale S-o potolim? Ori îmi trimise-o umbră
A morţilor crăiasă, ca mai tare
Să plâng şi să mă vaiet după tine?»
Ci-ndată mi-a răspuns cinstita mamă:
«Vai, fătul meu, tu, cel mai neferice Din muritori! Crăiasa morţii, fiica
Lui Joe, nu te-nşală, că doar asta
I-a oamenilor stare după moarte,
Căci oasele şi carnea se destramă
Şi praf s-alege ea topită-n focul
Puternic arzător, de cum se duce
Din oase albe viaţa, şi ca visul
Se-naripează sufletul şi zboară.
Dar caută să ieşi mai iute-n lume
Şi ţine minte tot ce vezi, ca-n urmă
Femeii tale să le spui acasă.»
Aşa schimbarăm între noi cuvinte.
La-ndemnul preamăritei zâne-a morţii S-apropiară-atunci femei şi fete
De oameni mari. Şi droaie s-adunară
În jurul gropii cea cu sânge negru.
Eu cugetam cum pot să-ntreb pe toate, Şi una-mi păru mie mai cu cale:
Luând de pe la coapsa mea vânjoasă
