Şi când te-i sătura de vin şi pâne,

Să-mi spui de unde eşti şi câte patimi Ai suferit.” Aşa grăind porcarul

Porni-nainte şi-n sălaş îl duse

Şi-ngrămădi pe jos frunzoase ramuri

Şi peste ele i-aşternu o blană

De capră neagră, mare şi lânoasă,

Chiar aşternutul lui. Şi-a fost Ulise Voios c-aşa-l primi pe el şi-i zise

Urându-i astfel: „Joe şi cu zeii

Ceilalţi nemuritori să-ţi deie ţie

Tot ce pofteşti mai cu-nadins, străine, Că m-ai primit aşa cu bunătate.”

Adause-atuncea Eumeu porcarul:

„De-ar fi să-mi vie oaspe-aci, străine, Chiar altul mai nenorocit ca tine,

Tot nu mi-e dat să-l nesocot din parte-mi, Căci de la Joe sunt trimişi străinii Şi cerşetorii toţi, iar darul nostru, Cât de puţin, plăcut li-i lor, c-atâta Pot şerbii care tremură de-a pururi

Când poruncesc stăpânii noi. Că zeii Împiedică-nturnarea celui care

M-ar fi iubit din inimă pe mine

Şi m-ar fi înstărit, mi-ar fi dat casă, Pământ şi o femeie mult-peţită

Cum dă stăpânul voitor de bine

La sluga ce la lucru-i plin de râvnă

Şi-a cărei trudă Cel-de-sus o face

Cu spor să fie tocmai ca şi mie

În străduinţa asta-n care stărui

Şi pentru care foloseam atâta

De la stăpânul meu, de-aveam norocul

Să-mbătrânesc-aci. Dar el se duse, Pieri – mai bine-ar fi pierit sămânţa Elenii de istov, că multă lume

Mai potopi. Căci el plecă la Troia

Să lupte cu troienii întru cinstea

Lui Agamemnon.” Astfel zice dânsul

Şi-şi suflecă pe loc sub brâu veşmântul Şi merge printre cocini, unde-o droaie De porci erau închişi. Luând de-acolo Vreo doi, i-aduce,-i taie şi-i pârleşte Şi-mbucăţindu-i în frigări îi trece.

Şi rumenind apoi friptura toată,

O duce-ndată în frigări fierbinte

Şi-o-ntinde lui Ulise. Dup-aceea

Făină albă asupra ei presară

Şi toarnă vin desfătător în cupă,

S-aşază-n faţă-i şi, poftindu-l, zice:

„Te ospătează, oaspe, acum din carnea De porc ce-i dată slugilor s-o aibă, Căci porcii graşi îi papă peţitorii

Netemători de zei şi fără milă.

Dar zeii nu iubesc ticăloşia,

Ci tot ce-i drept şi toată omenia.

Vrăjmaşii chiar, când tabără-ntr-o ţară

Străină şi li-i dat de sus s-o prade, Corăbiile-şi umplu şi iau drumul

Napoi spre casa lor, însă li-i mare

Şi teama de cereasca răzbunare.

Ştiu doară peţitorii şi-auziră

Vreo veste de la zei despre Ulise

Că jalnic a pierit, de nu vor dânşii Să umble în peţit pe cale dreaptă

Şi nici napoi la casa lor să plece,

Ci-n toată tihna-i irosesc avutul

Cu totul fără cumpăt şi cruţare.

Că-n orice zi şi-n orice noapte dată

De Dumnezeu nu-njunghe numai una,