Iar Alcinou adaose la asta:
„Tu nicidecum nu semeni, o, Ulise,
A om viclean şi-amăgitor ca alţii,
Puzderia de oameni ce-i hrăneşte
Pământul negru răspândiţi pe lume
Şi care ticluiesc aşa minciuna,
De n-o mai poţi cunoaşte. Tu ai farmec Pe buza ta şi cumpănă la minte,
Şi ca un cântăreţ aşa de meşter
Ai povestit necazurile-amare
Ce-ai pătimit şi tu şi toţi aheii.
Dar spune-mi drept, urmează mai departe, De-ai dat cumva pe-acolo şi de alţii Cu zeii deopotrivă, dintr-aceia
Cu care ai fost la Ilion alături
Şi care apoi pieriră. Noaptea asta
I-aşa de lungă, e nespus de lungă.
Şi nici nu-i vremea de dormit în casă.
Minuni de-acestea spune-mi. Până-n ziuă
Aş sta s-ascult, de-ai vrea tu încă-n sală
Să-mi povesteşti din patimile tale.”
Ulise cel cuminte aşa-i răspunse:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni E vreme vorba de lungit, e vreme
Şi de dormit. Dar dacă vrei şi-ţi place Să mai asculţi, cu drag ţi-aş spune-acestea Şi altele mai triste, cum fu soarta
Tovarăşilor mei pieriţi în urmă,
Ei care-ntâi scăpaseră-n războiul
De vaier plin ce-avurăm cu troienii Şi la întors pieriră din urzeala
Unor femei haine. Dup-aceea,
Când sufletele-mprăştie-n tot locul
Zeiţa preamărită Persefona
Şi nu se mai vedea nici o femeie,
Veni spre mine-ndureratul suflet
Al craiului Atride Agamemnon
Şi altele-mprejuru-i se-ndesiră,
Tot suflete de-a celor care odată
Cu el în casa lui Egist muriră.
Bău din sânge negru şi-ntr-o clipă
Mă cunoscu şi începu a plânge
În hohote, cu ochi scăldaţi în lacrimi, Se-ntinse el dorind să mă cuprindă,
Dar n-avea-n sine vlaga şi tăria
Ce-avuse mlădiosu-i trup odată.
Cum îl văzui, eu lăcrimai de milă
Şi-aşa-i rostii cuvinte zburătoare:
