«Tu, doamne-al nostru, preaslăvite-Atride, Ce moarte te lăţi pe tine? Oare
Te potopi cumva Neptun pe mare
Stârnind un vifor de cumplite vânturi?
Sau pe uscat vrăjmaşii te loviră
Când le răpeai cirezi şi turme mândre Ori căutai să cucereşti cu arma
Cetatea cu femeile-mpreună?»
Aşa-l întreb, şi umbra lui răspunde:
«Tu, fiu din viţă naltă a lui Laerte, Preaiscusite, meştere Ulise,
Nici zeul mării viaţa nu mi-o stinse Stârnind suflare grea de-nviforare,
Nici pe uscat vrăjmaşii mă loviră,
Ci moartea mi-o urzi prin viclenie
Egist cu blestemata mea soţie
Şi-n casa lui poftindu-mă la masă,
Ca pe un bou în staul mă ucise.
Aşa murii de moarte ticăloasă
Şi soţii-mi fură înjunghiaţi în juru-mi Neîncetat, cum sunt tăiaţi grăsunii
De refenea, de nuntă ori de praznic
La casa unui om cuprins şi mare.
Te-ai nemerit la moartea multor oameni
Ucişi în crunt măcel ori singuratici, Dar ai fi stat înduioşat mai tare,
De-ai fi văzut cum noi zăceam în sală
Morţi între mese pline de ulcioare
Şi cum podeaua fumega de sânge.
Am auzit sfâşietorul ţipăt
Al fetei lui Priam, Casandra, care
Murea măcelărită lângă mine
De mâna trădătoarei Clitemnestra,
Iar eu răzbit de sabie duşmană,
Din braţe dam pe jos, trăgeam de moarte, Dar ea din faţa mea fugi sfruntata
Şi nici nu se-ndură în clipa morţii
Măcar să-nchidă ochii mei şi gura,
Că nu-i nici o fiinţă mai haină
Şi mai neobrăzată ca femeia
Ce-şi pune-n minte aşa nelegiuire
Ca fapta fioroas-a Clitemnestrei,
De soţ ucigătoare. Şi eu bietul
Credeam că la întorsul meu acasă
Voi fi primit cu drag de-ai mei, de fiii Şi şerbii mei. Dar dânsa, suflet negru Mai mult ca alta, nu numai pe sine
S-acoperi de veşnică ruşine,
Ci terfeli de-acum cu ea-mpreună
