De mare şi-arătos după măreţul
Fecior al lui Peleu. Atunci Ahile
Cel iute de picior, nepotul falnic
Al lui Eac, mă cunoscu şi-mi zise
Cu plâns şi cu suspin: «Laertiene,
Mai e ceva mai greu să faci, sărmane?
Cum ai putut să vii tu pe tărâmul
Noptatic, unde şi-au locaşul morţii
Nesimţitori, becisnicele umbre
De oameni răposaţi?» Răspund eu astfel:
«Ahile, fiu al lui Peleu, viteze
Fruntaş între ahei, a fost nevoie
Să vin la Tiresias ca să-mi deie
Vrun sfat în ce fel pot s-ajung în asprul
Ostrov Itaca. Pân-acum de-Ahàia Eu nu m-apropiai, nu fui în ţară,
Şi tot mă zbucium, viaţa mea-i amară.
Ca tine însă norocit, Ahile,
N-a fost nici unul, nici o să mai fie.
Cât ai trăit pe lume, noi aheii
Ca pe un zeu te preamăream şi-acuma
Tu eşti aici în fruntea tuturora.
Deci nu te plânge c-ai murit, Ahile.»
Iar el îndată mi-a răspuns: «De moarte Să nu-mi dai mângâiere, tu, slăvite.
Mai bine-aş vrea să fiu argat la ţară, La un sărac cu prea puţină stare
Decât aci în iad să fiu mai mare.
Dar spune-mi dacă fiul meu venit-a
Cu voi alături luptător de frunte
Sau n-a venit? Mai spune-mi de-ai vreo ştire Cumva despre Peleu, viteazu-mi tată.
De dânsul mai ascultă mirmidonii?
Ori nu mai vrea de el să ştie nimeni În Ftia şi-n Helada, că-n picioare
Şi-n braţe e slăbit de bătrâneţe,
Şi nu-i sunt eu sub razele de soare
Într-ajutor precum am stat de tare
Odinioară când, spre apărarea
Danailor, pe câmpul de la Troia
Eu seceram a duşmănimii floare.
În starea-aceea de-aş mai merge-acasă
La tatăl meu, chiar numai pe-o minută, Ce-nfricoşat mi-ar fi atunci avântul Şi braţu-mi greu de apropiat naintea Mişeilor ce siluiesc pe tata
Şi-l scot de la domnie!» Astfel zise, Eu răspunsei: «De tatăl tău Peleus,
În toate-alesul, n-auzii nimica.
