Cât ai răbdat şi pribegit. Dar vorba Ce-mi spui despre Ulise-mi pare goală

Şi nu te cred. De ce să minţi degeaba, Tu om bătrân? Ştiu bine eu că zeii

Nu suferă cu nici un chip să vie

Stăpânul meu; că-n luptă cu troienii El n-a căzut sau n-a murit la sânul

Prietenilor lui după-ncetarea

Războiului. Măcar atunci aheii

I-ar fi făcut mormânt, şi slavă mare Putea să lase el ca moştenire

La fiul său. Dar azi fără mărire

Vântoasele-l răpiră. Eu deoparte

La turme stau şi nu merg în cetate,

De nu cumva mă cheamă Penelopa,

Stăpâna mea-nţeleaptă, dacă-i vine

De undeva vreo ştire. Toţi în casă

Se pun atunci şi-ntreabă despre toate, Şi cei mâhniţi de lipsa-ndelungată

A craiului, şi cei voioşi c-au parte Nepedepsiţi de-avere. Însă mie

Nu-mi place să descos, să-ntreb pe nimeni De când m-a păcălit cu povestirea-i

Un om etolian care-omorâse

Pe un bărbat şi după ce pe lume

Nemernicise mult, veni la mine.

Eu îl primii cu drag. Dar el îmi spuse Că-n Creta l-a văzut pe crai, pe lângă

Idomeneu, unde dregea corăbii

Stricate de furtuni. Zicea că vine

La vară sau la toamnă împreună

Cu oastea lui şi-aduce-avere multă.

Şi tu, jălos moşneag, dacă te-aduse

La mine soarta, nu căta pe voie

Să-mi faci minţind şi amăgind, că doară

Nu pentru asta te-oi cinsti şi-n gazdă

Te voi ţinea, ci pentru că mi-e mie

De Cel-de-sus care-ocroteşte oaspeţi Şi pentru că de tine mi-este milă.”

Ulise i-a răspuns: „De bună seamă

Eşti prea necrezător, dacă pe tine

Nu-i chip să te câştig şi să te-nduplec, Măcar că m-am jurat. Dar hai să facem Prinsoare-acum, şi să ne fie martori Amândurora cei din slavă, zeii

Olimpieni, că dacă se va-ntoarce

Stăpânul tău pe-aici, în casa asta,

Tu mă îmbraci cu o manta şi-o haină

Şi mă trimiţi pe urmă la Dulichiu,

Pe unde vreau să fiu. Dacă nu vine

Stăpânul tău aşa cum spun, tu pune

Păstorii tăi atunci să mă răpeadă

La vale de pe stânca asta mare,

Ca nici un om calic să nu cuteze

Să umble cu minciuni.” Eumeu îi zise:

„Ce nume bun de om cinstit şi vrednic Mi-aş căpăta, străine, printre oameni, Şi-acuma cât viez şi dup-aceea,

De-ar fi ca asta să fac eu şi viaţa

Să-ţi curm aşa, când te-am adus în casă

Şi mi te-am ospătat? Cu bună voie

Mai pot apoi să mă închin lui Joe?

Dar iată-i vremea cinei. Numai soţii Să vie-acasă mai curând, să facem

Plăcută cină în coliba asta.”