Cu pasuri mari se depărtă-n livada
De asfodel, voios fiind de vestea
Că fiul lui e luptător de frunte.
Iar celelalte suflete mâhnite Steteau şi mă-ntrebau fieştecare
Ce le durea. Doar sufletul lui Aias, Odrasla lui Telàmon, sta deoparte,
C-avea încă necaz de biruinţa
Ce câştigasem eu la judecata
De la corăbii pentru armătura
Cea mândr-a lui Ahile şi pe care
Cinstita-i mamă Tetis o pusese
Ca o răsplată-a-ntrecerii în arme,
Şi judecau Minerva şi troienii
Robiţi de noi. Mai bine-n lupt-aceea Nu biruiam! Că-n schimb cu-acele arme Pământul înghiţi pe-un om ca Aias,
Bărbatul cel mai arătos şi vrednic
În arme între-ahei după Ahile.
Eu începui să-l iau mai cu blândeţe:
«Tu, Aias, fiu al marelui Telàmon,
Nici mort nu ţi-a fost dat să uiţi mânia Ce ai pe mine pentru armătura
Cea blăstemată, pacostea ce zeii
O deteră danailor. Că iată
Ce turn de pază pentru ea pierdură
În tine-aheii şi te plâng cu toţii
De-a pururi deopotrivă cu Ahile.
Dar nu-i de vină altul decât Joe,
Căci el grozav mai urgisi oştirea
Danailor şi moarte-ţi dete ţie.
Dar vino mai încoace, preamărite,
S-auzi măcar o vorbă de la mine.
S-astâmperi supărarea şi mândria.»
Aşa-i vorbii. Nimica nu-mi răspunse; Tăcut se trase el napoi şi merse
Spre beznă printre celelalte umbre.
Dar el mi-ar fi vorbit cu toată ciuda Ori eu mai stam încă cu el de vorbă, De nu eram grăbit să văd şi alte
Nenorocite suflete, vedenii
De oameni morţi. Atunci văzui pe Minos Cel falnic, al lui Joe fiu. Cu sceptru Leit în aur el şedea pe scaun
Şi judeca pe morţi, iar ei în juru-i Stau în picioare sau şedeau la curtea
Cu poarta largă-a iadului şi-acolo Cătau s-audă de la el osânda.
În lunca de-asfodel zării în urmă
Pe uriaşul Orion în goană
Luând sălbăticiunile, pe care
El însuşi le ucise în coclauri
