Apoi şi pe-adierea cea mai bună.
Cântul XII
Când de pe râul Ocean trecurăm
Pe valurile mării larg deschise
Şi ţărmuirăm la ostrovul Aia,
Pe unde şade zâna dimineţii
Şi soarele răsare, acolo vasul
Îl traserăm pe prund, iar noi ieşirăm Pe mal, unde dormirăm până-n ziuă.
A doua zi, când zorile-nzoriră
Trandafirii, eu trimisei tovarăşi
La Circe după trupul lui Elpènor.
Tăiarăm trunchiuri de copaci îndată, Durarăm rug de ars, pe unde malul
Era mai nalt, prohodul începurăm
Cu suflet trist, cu ochii plini de lacrimi, Îi arserăm noi trupul şi-armătura,
Mormântu-i movilirăm şi deasupra
Un stur de piatră-i puserăm şi vâsla-i Îndemânat-asupra o-mplântarăm.
Şi-n vreme ce noi îngrijeam de asta, A prins de veste Circe că venirăm
Din iad şi dichisindu-se, în grabă
Veni la noi cu Nimfele-mpreună,
Cu pâne, cu fripturi şi cu vin roşu Şi-oprindu-se-ntre noi aşa ne zise:
«Săraci de voi, încă fiind în viaţă
V-aţi dus pe ceea lume şi-aşa murirăţi De două ori, când alţii mor o dată.
Ci hai luaţi bucatele şi vinul,
Mâncaţi şi beţi din nou cât este ziua, Că-n zori de zi la drum porni-veţi mâne.
Dar nu vă temeţi: eu v-arăt ce cale
Să apucaţi. Vă desluşesc în toate,
Ca nu cumva să încăpeţi în cursă
Primejdioasă şi să daţi, pe mare
Sau pe uscat, de vreo nenorocire
Şi-amar să pătimiţi.» Aşa ne zise
Şi ne supuse inima vitează.
Ne puserăm atunci şi cât e ziua
De mare până-n seară ne-ospătarăm
Cu mult prisos de carne, cu vin dulce.
Când fu amurg şi soarele-asfinţise,
La palamare soţii mei dormiră.
Zeiţ-atunci, luându-mă de mână,
Deoparte de popasul lor mă duse
Să şed şi-alăturându-se de mine,
Mă întrebă de tot ce eu văzusem,
