De munte cu-o măciucă din aramă
De nesfărmat. Şi mai văzui pe fiul
Slăvitei Ţărne, Titios zaplanul.
El lung de-o sută şi cincizeci brăţate Zăcea pe jos. Doi zgripţori stau alături Şi pliscul şi-nfigeau în măruntaie
Şi-i ciuguleau ficatul, dar cu mâna
El nu putea înlătura pe zgripţori,
Căci vru să siluiască pe soţia
Lui Joe, pe Latona cea-nchinată,
Când ea mergea la Pito prin oraşul
Cel cu frumoase locuri Panopeus.
Văzui şi pe Tantal care-n picioare
Stetea în iaz cu unda până-n barbă
Şi suferea cumplit. Murea de sete,
Dar n-avea de băut nimic să-mpumne,
Căci cum se apleca să bea bătrânul
Pierea-nghiţită apa şi sub dânsul
Uscat şi negru s-alegea pământul.
Deasupra-i atârnau frunzoase ramuri
De pomi înalţi şi-ndolduraţi de poame, Ba peri şi rodii, meri cu mere dalbe, Ba dulci smochini şi verzi măslini în floare Dar cum dedea moşneagul să le-ajungă, Le vântuia spre nori deodată vântul.
Văzui şi pe Sisif trudind amarnic:
Purta un stei de piatră uriaşă
Cu braţele-amândouă şi spre-o culme
Se încorda din mâni şi din picioare
S-o-mpingă tot la deal, dar când sta gata S-o suie-n vârf, o straşnică tărie
O da napoi şi-afurisita piatră
Se tot rostogolea pân’ la câmpie.
Iar el zorea şi-o împingea spre culme Şi tot curgea sudoarea de pe dânsul
Şi capul lui plutea în prăfărie.
Mai întâlnii pe urmă şi-arătarea
Lui Hercule vânjosul, care singur Se bucură-ntre zei pe la ospeţe
Şi ţine pe zeiţa tinereţii,
Pe Hebe cea subţire-n glezne, fiica
Lui Joe şi-a Junonei ce se poartă
Cu tălpi de aur. Împrejuru-i oameni
Care încotro ţipau de spaima morţii
Fugind ca nişte pasări, iar viteazul, Asemeni unei nopţi întunecate
Ţiindu-şi arcul scos şi cu săgeata
Pe coardă pusă, cu privirea cruntă
Ţintea şi parcă sta să mai săgete.
Şi-avea o-nfricoşată cingătoare
