De fiul tău Neoptolem ţi-oi spune
Aşa cum vrei, adevărat în totul.
Căci eu pe mare l-adusei din Schiros La tabără-ntre-ahei şi când în preajma Cetăţii Troia stam la sfat cu toţii, De-a pururi el întâi lua cuvântul
Şi nu greşea deloc la cuvântare;
Doar eu şi Nestor îl puteam întrece.
Iar când pe câmpul de război cu arme Dam luptă noi aheii şi troienii,
El nu sta înapoi ascuns în gloată
Şi nici în a bărbaţilor desime,
Ci alerga naintea tuturora
Şi-n arme nu se da bătut de nimeni.
Ce mulţi duşmani în toiul crunt ucise!
Nu pot să spun şi să numesc mulţimea De oameni ce-i zdrobi în apărarea
Oştirii noastre. Între ei de-o pildă
Fu Evripil, feciorul lui Telefos,
Bărbat vestit, cu care mai căzură
Grămadă-ai lui tovarăşi, chetienii,
De dragul unor daruri ce nevasta
Lui Evripil primise de la Troia.
Neoptolem după măreţul Mèmnon
Era la chip bărbatul cel mai mândru
Pe care l-am văzut. Iar când la urmă
Noi căpitanii am intrat în calul
Ce-l făuri Epeos şi eu fusem
Însărcinat a-nchide şi-a deschide
Ascunzătoarea asta-aşa de bună,
Fruntaşii toţi şi domnii începură
Să tremure-n genunchi, să şteargă lacrimi, Dar nu văzui îngălbenind vreodată
A lui Neoptolem frumoasă faţă
Şi nici de pe obraz să şteargă lacrimi.
Ba el se tot ruga de noi fierbinte
Din cal să năvălim şi-umbla cu mâna
La suliţă şi la mânerul spadei
De-a pururi gata pe troieni să-i zvânte.
Iar când a lui Priam cetate-naltă
O cucerirăm, el luându-şi partea
De plean, un dar de preţ, plecă pe mare Nevătămat, căci nu fusese dânsul
Rănit de suliţi ori atins de-aproape De-o sabie cum se brodeşte-adese
La-ncleştet în război, că nu alege
Înverşunat-a bătăliei valmă.»
Aşa-i zisei, iar umbra lui Ahile
