Cretanii m-au silit cu preavestitul

Idomeneu să duc la Troia flota

Şi n-aveam încotro, aşa de tare

Fu glasul obştii. Nouă ani pe-acolo

Luptarăm noi, aheii, iar în anul

Al zecelea noi, cucerind oraşul,

Plecarăm cu corăbiile-n ţară,

Un zeu însă ne-mprăştie pe mare,

Iar mie, bietul, gând hain îmi puse

Mintosul Joe. Am rămas acasă

O lună numai, vesel că-mi văd fiii,

Nevastă-mea şi bunurile mele.

Pe urmă mi-a venit să plec pe mare

Departe spre Egipet, pregătindu-mi

Corăbii cu neîntrecuţi tovarăşi.

Vreo nouă vase-am pregătit şi-ndată

Corăbieri strânsei pe lângă mine.

Vreo şapte zile chefuiră soţii

Iubiţi ai mei. Eu jertfe o mulţime

Le împărţii, ca zeilor să-nchine

Şi-ospăţ să-ntindă ei şi pentru sine.

A şaptea zi plecam din Creta largă

Pe vânt frumos şi bun de miazănoapte.

Călătorim ca pe un curs de apă

Şi nici o navă nu-mi păţi nimica,

Ci toţi stăturăm sănătoşi şi teferi

Şi ne mânară vântul şi cârmacii.

În zile cinci sosirăm noi la râul,

Strălucitor Egipetul, şi-acolo

Oprii încovoiatele corăbii.

Eu soţilor atunci dădui poruncă

Pe lângă năvi cu arme să s-aţie

Spre paza lor şi repezii iscoade

Să meargă la vedeli şi să vegheze;

Dar dânşii ascultară de trufia

Şi de pornirea lor şi s-apucară

Deodată să despoaie frumuseţea

De ţar-a egiptenilor, să care

Femei şi prunci şi pe bărbaţi s-omoare, Şi larm-ajunse repede-n cetate.

Cum auziră zarva, egiptenii

Din zori de zi veniră şi tot şesul

Fu plin de călăreţi şi de pedeştri

Şi arme lucii. Joe tunătorul

Sili atunci la fugă ruşinoasă

Pe soţii mei, de nu-ndrăzni nici unul Să ţie piept, aşa-i împresurase

De pretutindeni răul. O mulţime

De-ai noştri-au fost ucişi cu lănci de-aramă, Iar alţii fură duşi de vii la munca

Cea silnică. Dar mie-mi dete Joe

Un gând – muream mai bine-acolo

Şi mă găsea veleatul în Egipet,