Cetăţii sfinte-Atena, dar de dânsa
El n-avu parte, că-n Ostrovul Dia
Nainte-o fulgeră din arc Diana,
Cum fuse de la Bacchus mărturia.
Văzui şi pe Climena şi pe Mero,
Ba şi pe urgisita Erifila,
Care-şi vându bărbatul ei pe aur
Nepreţuit. Dar eu cu de-amănuntul
Nu pot să spun şi să numesc pe toate Nevestele şi fetele de oameni
Viteji vestiţi câte văzui; nainte
De-a isprăvi, s-ar scurge noaptea sfântă.
Ş-apoi acuma-i vremea de culcare
Ori stau aici, ori merg la vas cu soţii, Iar voi veţi îngriji de-a mea plecare Şi Cei-de-sus.” Aşa vorbi Ulise
Şi-ascultătorii toţi tăcură molcom
Cuprinşi de farmec în umbrita sală.
Dar zise-Areta cea cu braţe albe:
„Feacilor, ce fel vă pare vouă
Acest bărbat fălos la chip şi mare
Şi cumpănit la minte? El mi-i oaspe.
De-aceeaşi cinste parte-aveţi cu toţii.
Deci nu grăbiţi plecarea lui, nu-i faceţi Pe jumătate darurile aceste
De care dânsul are-aşa nevoie,
C-aveţi voi, slavă zeilor, acasă
Destule-averi.” Moş Eheneu viteazul, Cel mai bătrân feac, luă cuvântul:
„Prieteni, iată, tocmai după mintea
Şi socotinţa noastră cuvântează
Crăiasa cea cuminte, ascultaţi-o.
Dar lucrul şi cuvântul stau în mâna
Lui Alcinou.” La asta zise craiul:
„Acest cuvânt va fi, cât am eu zile
Să poruncesc feacilor, dibacii
Corăbieri. Dar oaspele, cu toată
Dorinţa-i de-a se-ntoarce, să mai rabde, S-aştepte până mâne, când voi strânge Tot darul dăruit. De pregătirea
Plecării lui vor îngriji cu toţii.
Dar mai cu seamă eu care-s mai mare
Peste norod.” Grăi atunci Ulise:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, De-aţi zice voi un an să stau pe-aicea Plecarea-mi pregătind şi îmbiindu-mi Bogate daruri, eu voios aş face-o,
C-aş fi mai folosit dac-aş ajunge
Cu mânile mai pline-odată-n ţară
Căci m-ar iubi şi m-ar cinsti mai bine Oricine m-ar vedea întors acasă.”
