Nici două vite. Beau fără măsură,

De-i seacă vinul. Doar avea Ulise

Nespus de mult-avere, cât nu are

Nici un viteaz de pe uscatul negru

Şi chiar de prin Itaca. N-au atâta

Nici douăzeci de oameni laolaltă.

Dar eu pot să le-nşir: cirezi de vite Douăsprezece pe uscat şi turme

De oi şi porci la fel, ba şi de capre Răzleţe la păşuni. Le pasc păstorii

Şi simbriaşii. Iar aici în capul

Ostrovului pasc unsprezece turme

De capre-n totul. Ele sunt păzite

De oameni buni ce cară-n toată ziua

La peţitori o capră dintre cele

Mai grase care-o socotesc mai bună.

Iar eu aici păzesc şi apăr porcii

Şi-aleg frumos pe cel mai bun din turmă

Şi-l tot trimit la ei.” Aşa el zise.

Tăcut, Ulise tot mânca din carne

Şi lacom bea din vin şi sta pe gânduri Iscoditor cu mintea-i cum să piarză

Pe peţitori. Când el mâncă şi foamea Şi-o potoli, umplu păstorul cupa

Din care bea şi i-o direse plină.

El o primi, se bucură şi-i zise:

„Dar cine e, prietene, bărbatul,

De care spui c-atâta-i de puternic

Şi-avut, care te-a cumpărat pe tine

Şi zici că-n urmă se sfârşi în cinstea Lui Agamemnon? Spune-mi mie. Poate

Cumva-l cunosc, dacă-i aşa de mare.

Căci ştie Joe negreşit şi zeii

Ceilalţi de n-aş putea să-ţi dau de ştire De l-am văzut, că-s om umblat pe lume.”

Mai-marele păstorilor răspunse:

„Hei, moşule, oricine-acum să vie

Şi-oricât să fi umblat şi orice veste S-aducă despre el, tot nu-l va crede Nevasta şi feciorul lui Ulise,

Căci, nevoiaşi fiind rătăcitorii,

Tot mint aşa şi nu vor drept să spuie.

De vine vrun pribeag la noi în ţară, Se duce-ntins la doamna şi s-apucă

S-o-mbete cu palavre. Ea-l primeşte

Şi-l ospătează şi de toate-ntreabă,

Se vaietă şi-i curg din pleoape lacrimi, Cum face o femeie care-şi pierde

Bărbatul în străini. Chiar tu, bătrâne,

Ai ticlui degrabă o poveste, De-ai şti că-ţi dă un ţol şi-o haină

Ca să te-mbraci. Ci pe Ulise cânii

Şi pasările repezi îl jupiră

Şi-i sfâşiară carnea de pe oase

Şi-acum e mort. Ori îl mâncară peştii Pe mare şi-osemintele-i acuma

Zac pe uscat sub prund acoperite.

Aşa pieri lăsând în urmă jale

La toţi ai lui şi mie mai cu seamă.

Căci n-oi mai nimeri stăpân ca dânsul De bun la suflet, orişiunde-aş merge, Chiar de m-aş duce la părinţi acasă

Pe unde sunt născut şi mă crescură

Săracii ei. Nu-i plâng aşa pe dânşii, Deşi doresc să-i văd, să fiu acolo