Şi când de-ajuns mâncară şi băură,

Mesaulios luă rămăşiţa pânii,

Iar ei, sătui de pită şi friptură,

Cu toţii se grăbiră să se culce.

Veni o noapte aspră-ntunecoasă

Şi cerul tot ploua fără-ncetare

Şi vâjâia Munteanul, vânt puternic

Şi-n veci ploios. Ulise-ncepe vorba

Voios să-ncerce pe porcar, să vadă

De scoate el cumva şi-i dă sumanul

Ori va sili pe altul să i-l deie,

C-aşa de mult se îngrijea de dânsul:

„Ascult-acum, Eumee, şi cu toţii

Tovarăşi voi ceilalţi. Am să mă laud Cu ce-am să spun, că mă stârneşte vinul Zălud care şi pe-nţelept îl face

Să cânte fără cumpăt şi să râdă

Copilăros, să joace şi să-ndruge

Cuvinte ce mai bine-ar fi tăcute.

Odată însă ce-am deschis eu gura,

Nu pot s-ascund. Ah, cum nu-s încă tânăr Şi plin de vlagă cum am fost odată,

Când cetele mânarăm noi sub Troia

Şi le-ntocmirăm ca să stea la pândă!

În frunte-a fost Ulise, Menelàos

Şi eu al treilea. Ei aveau porunca .

Dar când sosirăm noi pe la cetate,

Sub zidu-nalt, ne tupilăm sub arme

Şi ne culcăm acolo, pe-mprejurul

Oraşului între hăţişuri dese, Prin stuhuri şi prin locuri mocirloase.

Bătu un crivăţ şi veni o noapte

De pomină, un ger; zăpadă rece

De sus ca bruma se lăsa de deasă

Şi ţurţurii sporeau de peste scuturi.

Dar toţi ceilalţi aveau suman şi haină

Şi liniştiţi dormeau cu spete-ascunse Sub pavăză. Eu singur la plecare

Lăsai la soţi sumanul meu ca prostul, Căci nu gândeam de loc să-mi fie rece Şi-naintai aşa numai cu scutul

Şi-ncins cu-a lui curea scânteietoare.

Dar când fu straj-a treia peste noapte Şi stelele-asfinţiră, eu cu cotul

Trezind de lângă mine pe Ulise,

Aşa-i zisei, el m-auzi deodată:

«Tu, fiu de viţă naltă al lui Laerte, Preaiscusite, meştere Ulise,

M-am dus pe copcă, frigul mă omoară

Căci n-am sumanul; mă împinse naiba

Să viu aşa-mbrăcat numai c-o haină,

Nu-i chip de-acuma să mai scap cu zile».

Aşa-i zisei, iar el, ca om destoinic La sfat şi-n luptă, iscodi un mijloc Pe loc şi-ncet îmi zise: «Taci acuma, Să nu te-audă careva de-ai noştri ».

Apoi grăi, în cot proptindu-şi capul:

«Prieteni, ascultaţi. Veni la mine,

Pe când dormeam, un vis de sus. Căci tare De tabără ne-am depărtat. Deci meargă

Să spuie cineva lui Agamemnon,

Păstorul oastei, să trimită oameni

Mai mulţi.» Cum zise el, şi sare Toas, Al lui Andrèmon fiu, grăbit şi scoate Sumanul porfiriu şi dă o fugă