Iar eu în şir îi povestii de toate.
Atunci mărita Circe-mi zise mie:
«Aşa se isprăviră toate aceste,
Dar tu ascultă-acum ce eu ţi-oi spune Şi-un zeu de sus ţi-o va aduce-aminte.
Întâi şi-ntâi sosi-vei la sirene,
Acele care-ademenesc pe oameni,
Pe toţi care s-apropie de ele.
Oricine-aproape merge fără ştire
Şi cântecul sirenelor aude
Napoi acasă nu se mai întoarce
Şi nu-şi mai vede pruncii şi femeia, E dus, nenorocit pe totdeauna,
Că-l farmecă sirenele cu viersul
Răsunător, de unde-ntr-o livadă
Stau ele-ntre mormane de-osăminte,
De trupuri moarte, putrede de oameni.
Deci tu îndreaptă cârma pe de lături Şi moaie ceară dulce, astupă auzul
Tovarăşilor tăi, să nu le-audă
Nici unul dintre ei. Numai tu singur Poţi să le-auzi, dar după ce de dânşii Vei fi legat de mâni şi de picioare, Stând oblu în corabie la trunchiul
Catargului cu funiile prinse
În jurul lui, ca astfel să te bucuri De cântecul măestrelor sirene.
Iar de te rogi şi ceri de la tovarăşi Să te dezlege, ei să nu se lase,
Ci să te-nnoade cu mai multe lanţuri.
Iar după ce vă strecuraţi din faţa
Sirenelor, eu nu-ţi spun de-amănuntul Ce cale vei avea s-apuci încolo;
Mai chibzuie cu mintea şi tu singur, Dar lămuri-voi ce fel este drumul
Pe-o lature şi ce fel pe de alta.
Răsar deoparte seninări înalte,
De care se izbesc vuind talazuri
De-ale Amfitritei cea cu ochi albaştri.
Izbitele le cheamă acestea zeii
Şi nici o zburătoare nu le trece,
Nici înseşi porumbiţele sfioase
Ce-aduc la tatăl Joe ambrozia.
Mai sfârtică din ele câte una
De-a pururi stânca netedă, dar Joe
Părintele trimite-n locu-i alta,
Ca iar să fie numărul acelaşi.
Din vasele plutaşilor ce-acolo
S-apropie nici unul nu mai scapă.
Talazurile mării şi un vifor
