Un vânt prielnic umflător de pânze,
Soţ bun de drum. Iar noi dup-aşezarea Dichisurilor toate-ale corăbiei
Stam liniştiţi. Doar vântul şi cârmaciul Mânau pe ape vasul. Eu într-asta
Cu suflet trist ziceam către tovarăşi:
«Iubiţii mei, nu-i bine numai unul
Ori doi să ştiţi ce a menit zeiţa,
Mărita Circe. Eu voi spune-o vouă
Ca să ne dumerim cum noi putea-vom
Pieri pe drum sau să fugim de moarte.
Îmi spuse-ntâi să ne ferim de viersul Sirenelor dumnezeieşti, de lunca
Cea înflorită-a lor. Numai eu singur Cântarea să le-aud, dar voi pe mine
Vârtos să mă legaţi întâi cu funii
Încinse de catarg, să stau acolo
Lipit de el, dar oblu în picioare,
Iar de vă rog şi cer să mă desfaceţi, Voi şi mai mult în lanţuri să mă strângeţi.»
Şi-n vreme ce destăinuiam aceste
Tovarăşilor mei, în pripă-ajunse
Şi vasul meu, zorit de vânt puternic, La insula măestrelor sirene.
Atunci deodată conteni suflarea
Şi fu nevânt şi linişte; adormise
Un zeu vânzolul mării. Se sculară
Tovarăşii, vintrelele învoalte
Le strânseră şi-n vas le-adăpostiră,
Şezură-apoi pe laviţi şi-ncepură
Cu vâslele de brad frumos cioplite
S-albească-n spume apa. Eu într-asta Înfeliai cu un cuţit de-aramă
O roată mare de gălbuie ceară
Şi-o frământai cu mânile-mi vânjoase.
Ea se muie sub straşnica tărie
La arşiţa de soare, şi cu dânsa
Eu astupai auzul fiecărui
Tovarăş. Ei pe mine mă legară
De mâni şi de picioare la catargul
Corăbiei cu funiile prinse
De-acest catarg, de stam acolo oblu.
Şezură-apoi pe laviţi şi-ncepură
Cu vâslele să bată-albastra mare.
Iar când eram departe ca de-un strigăt De om, după ce repede-o pornisem,
Sirenele corabia-mi văzură
La cotitura ţărmului aproape
