Mai nimerit. Dar i-apucă nainte

Elena cea cu straiul lung şi zise:

„Luaţi aminte; voi ghici cum zeii

Mă-nvaţă şi cum cred c-are să fie.

Cum vulturul ce vine de pe plaiuri Pe unde e născut şi-şi are puii,

Răpi gâscanul cel crescut în curte,

Aşa Ulise, după multe patimi

Şi pribegii, acasă se va-ntoarce

Şi crunt plăti-va. Oare şi acuma

E poate-n casa lui şi-urzeşte moarte La peţitorii toţi.” Grăi la asta

Cumintele fecior al lui Ulise:

„Aşa să dea Olimpianul, soţul

Junonii, care bubuie-n văzduhuri!

Eu ţie-atunci m-oi închina acasă

Ca la un Dumnezeu.” La vorba asta

El dete bici la cai, şi ei de-acolo

Spre câmp luară fuga prin cetate,

De râvn-aprinşi. Şi cât e ziua hamul Şi-l clătinară-n trapul lor nainte.

Iar când apuse soarele şi-amurgul

Umbrise toate căile, sosiră

În Fera-acasă la Diocle, fiul

Lui Orsiloh, născutul din Alfeos.

Acolo înnoptaseră şi gazda

Le dete daruri scumpe de-ospeţie.

A doua zi când zorile-nzoriră

Trandafirii, ei înhămară caii

Şi carul împestriţat apoi suiră,

Trecură-ndată poarta cu pridvorul

Răsunător şi caii şfichiuiră,

Iar ei zburară plini de voie bună.

Curând sosiră la cetatea naltă,

În Pilos. Zise-atunci aşa la fiul

Lui Nestor, Telemah: „Nestoriene,

Tu vrei să-mi juri c-ai să-mi faci pe voie?

Ne lăudăm că suntem buni prieteni

De la părinţi şi-n vârstă deopotrivă, Iar calea ce-o făcurăm împreună

Ne va-mprieteni mai mult. Opreşte

Pe-aici şi nu mă duce mai departe

De vasul meu, ca nu cumva bătrânul

Acasă peste voie-mi să mă ţie

Poftindu-mă să stau la el ca oaspe.

Eu trebuie curând s-ajung în ţară.”

Grăi. Şi Pisistrat gândi în sine

Ce fel să-l poată mulţumi mai bine.

Şi-n mintea lui găsi el mai cu cale

Spre malul mării să-şi abată caii

Pe unde-i fu corabia şi-ntr-însa

El puse-n partea cârmei frumuseţe

De daruri, de veşminte şi de aur

Ce-i dase Menelaos, şi cu vorba