Corăbiei adânci. Abate vasul
Departe de-acel fum şi de talazul
Învolburat şi năzuie spre stâncă,
Să nu dea buzna vasul dimpotrivă
Pe nesimţite şi să ne primejdui.»
Aşa zisei. Ei m-ascultară iute.
Dar nu mai pomenii de Scila, răul
De neînlăturat. Mi-era ca soţii
De teamă să nu-şi lepede din mână
Lopeţile şi să s-ascundă-n fundul
Corăbiei. Atunci uitai de sfatul
Anevoios al Circei, care-mi spuse
Să nu mă înarmez. Pusei eu totuşi
Vestita-mi armătură, o pereche
De suliţi înşfăcai, suii podişul
Corăbiei. Întâi pândeam acolo
Să văd ieşind din peşteră pe Scila
Ce-ameninţa cu moartea pe tovarăşi,
Dar n-o puteam zări de nicăirea.
Şi ochii mi-obosii cu-adulmecarea
Dihaniei pe mohorâta stâncă.
Ne căinam şi străbăteam strâmtoarea.
De-o parte-aveam pe Scila, pe de alta Haribda groaznic înghiţea din apa
Sărat-a mării. Când apoi din gură
O revărsa, se-nvălmăşea întreagă
Şi clocotea întocmai ca fiertura
Într-un cazan de sub o focăraie
Şi spumă se lăsa pe cele două
Nălţimi de stânci. Dar când sorbea din apa Sărat-a mării, se vedea năuntru
Cu totu-nvălmăşită şi pe stâncă
Urla cumplit, iar pe deasupra locul
Ni s-arăta de sub prundişul negru,
Şi toţi atunci de spaimă-ngălbeniră.
La stâncă ne uitam cu groaza morţii.
Dar Scila de pe vas răpi vro şase
Tovarăşi mai voinici şi mai cu suflet.
Când eu privirea mi-aruncai spre oameni, Din vasul meu văzui în slăvi deasupră-mi Picioare de-ale lor şi mâni zburate.
Ei mă chemau şi mă strigau pe nume
În oara cea din urmă, cu durere.
Cum un pescar pe-o streşină de piatră
