Dar mâne dimineaţă, din merinde
Luând ceva, să plece după turma
De porci domneşti. Iar noi, aci-n colibă
Gustând din băuturi şi din bucate,
Să mai petrecem pomenind trecutul
De suferinţi amare. Şi-n durere
Se bucură cine-a răbdat necazuri
Prea multe şi-a tot pribegit pe lume.
De-aceea şi-ţi răspund la întrebare: I-o insulă ce Siria se cheamă,
Poate-auzişi de ea; este deasupra
Ortigiei şi soarele pe-acolo
Se dă napoi. Nu-i tare locuită,
Ci-i roditoare şi-n păşuni mănoasă,
Bogată-n oi şi-n vin şi-n grâu. Acolo
] Nici foamea nu pătrunde, nici vreo boală
Greţoasă nu mai chinuie vreodată
Pe bieţii oameni. Dacă prin cetate
Îmbătrâneşte-un neam din ei, Apollon Venind cu arc de-argint şi cu Diana, Blajin îi săgetează şi-i doboară.
Acolo sunt două cetăţi, şi toate
Le-au împărţit în două între ele.
Şi-asupra lor domnea fălos ca zeii
Părintele meu Ctesiu Ormenides.
Veniră-atunci corăbierii meşteri,
Fenicienii, hoţi mehenghi, c-o navă
De jucărele şi de fleacuri plină.
Era în casa tatii o femeie,
Feniciană mare şi chipoasă
Şi harnică la lucru de minune.
Viclenii negustori o amăgiră.
Şi unul dintre ei, când ea se duse
Să spele, în corabie-o cuprinse
Şi-o drăgosti cu dragoste ce scoate
Din minţi pe o femeie, suflet moale, Oricât ar fi de treabă şi cuminte.
Şi prinse-apoi s-o-ntrebe cine este
Şi dincotro-i venită. Ea îndată
Conacul tatii i-arătă şi-i zise:
«Mă laud că sunt din Sidòn, oraşul
Avut în bronz. Sunt fiica lui Aribas Cel prea bogat. Când eu de pe la ţară
Veneam cândva, tâlharii cei din Tafos Răpitu-m-au şi m-au adus încoace
Şi m-au vândut acasă la bărbatul
Ce şade-aicea, şi-a plătit el bine.»
Iar cel care o-ndrăgi pe-ascuns îi zise:
«Întoarce-te cu noi la tine-acasă
Să-ţi vezi părinţii, curtea lor cea naltă, Că ei trăiesc şi sunt avuţi acuma».
Femeia zise atunci: «Aşa să fie,
De vreţi, corăbieri, să-mi daţi cuvântul, Să vă juraţi că-ntreagă şi neatinsă
Acasă mă veţi duce». Aşa le zise
Şi cum ceru cu toţii se jurară.
Iar după ce rostiră jurământul,
Ea-i sfătui aşa: «Tăceţi acuma,
