Şi de băut. De boi să nu ne-atingem, Ca nu cumva să o păţim, că boii
Şi oile de-aici sunt ale unui
Puternic zeu, al Soarelui ce vede
Şi-aude tot.» Aşa vorbii, iar dânşii Se-nduplecară-n sinea lor bărbată.
O lună-ntreagă Austrul acolo
Bătu mereu. Din câte vânturi suflă,
Doar Austrul bătu şi Băltăreţul.
Iar când avură pâne şi vin roşu,
Tovarăşii de loc nu lăcomiră
La boi, poftind din ei să-şi facă hrană.
Dar când apoi secătuiră toate
Merindele din vas, ei de nevoie
Se puseră să prindă peşti şi pasări.
Mâncau ce le pica în mâni şi-n undiţi Încovoiate, căci mureau de foame.
Atunci de-a latul eu luai ostrovul
Să rog pe zei ca să-mi arate drumul
Întoarcerii. Iar când mă depărtasem
De soţii mei cutreierând ostrovul,
Găsesc un loc nebântuit de vânturi
Şi după ce mă spăl pe mâni acolo,
Mă rog de zeii toţi, locuitorii
Olimpului, iar ei îmi picurară
Un dulce somn pe pleoape. Într-aceea S-apucă Evriloh să dea la oameni
Un sfat nenorocit: «Iubiţi tovarăşi
Bătuţi de soartă, sfatul ascultaţi-mi: E crudă orice moarte pentru oameni,
Dar ce-i mai jalnic e să mori de foame.
Deci hai să punem mâna noi pe boii
Cei mai aleşi ai Soarelui şi-ndată
Să facem jertfă zeilor din slavă.
Iar dacă vom putea sosi în ţară,
Să ridicăm puternicului Soare
Hiperion, biserică bogată,
În care noi s-aducem o mulţime
De daruri scumpe. Dacă el de dragul Cornoşilor juncani va prinde ciudă
Şi va voi să ne scufunde vasul
Şi zeii toţi l-or asculta pe dânsul, Mai bine-odată să mă-nghită valul,
Să pier, decât încet să mă tot mistui Într-un ostrov pustiu.» Aşa le zise
Şi se-nvoiră toţi ceilalţi tovarăşi.
Zăpsiră-ndată boii cei mai falnici
Ai Soarelui, căci nu erau departe
