Nemuritori, pe muritorii oameni
De pe pământul darnic în bucate
Şi las’ că eu cu sclipitorul fulger
Curând voi sparge vasul lor cel iute În mijlocul noianului cel negru».
Aceste toate mi le-a spus Calipso
Frumos-împletoşata care-mi zise
Că le-auzise de la Hermes, zeul
Soliilor. Iar când mă coborâsem
La vas spre mare, începui să mustru
Pe soţii mei, pe rând pe fiecare,
Dar nu puteam găsi noi leac, că boii Erau junghiaţi. Şi începură zeii
Îndată-n urmă semne să ne-arate:
Piei se târau, înfrigărite cărnuri
Mugeau la fel, ori crude-au fost ori fripte, Şi-un muget ca de bou le era glasul.
Se ospătară-apoi vro şase zile
Tovarăşii cu boii cei mai falnici
Ai Soarelui. Dar când aduse Joe
A şaptea zi, se potoli furtuna,
Noi iute-n vas intrarăm şi mânarăm
Spre largul mării ridicând catargul
Şi desfăşând asupra-i pânze albe.
Iar când ostrovu-n urmă-ne lăsarăm
Şi nicăieri nu mai vedeam uscatul,
Ci numai cer nemărginit şi mare,
Atunci un nour negru-ntinse Joe
Deasupra năvii noastre adâncate
Şi marea se întunecă sub dânsul.
Puţin noi mai departe-naintarăm Şi iat-atunci vâjâitor Munteanul
Veni suflând cu mare-nviforare,
De la catarg frânghiile-amândouă
Le rupse vijelia, şi catargul
Căzu napoi, se prăbuşiră-n fundul
Corăbiei dichisurile-i toate,
La cârmă grinda se izbi de capul
Cârmaciului şi-i zdrumecă deodată
Întreaga ţeastă, de căzu sărmanul
Ca un cufundător din podul năvii
Şi sufletu-i bărbat pieri din oase.
Tună şi Joe şi trăsni deodată
Corabia; se zgudui ea toată
